Hai să mai luăm oameni sub umbrelă!

efb65b91308ef65d6325a654c793b487În urmă cu câțiva ani, am cunoscut un om care mi-a schimbat în totalitate perspectiva despre viață și despre propria-mi persoană. Și de atunci am început să fiu mai prietenoasă cu oamenii, să îi ajut, chiar dacă nu îi cunosc. În acea perioadă,  luam oameni sub umbrelă când ploua. Mă simțeam atât de bine când îi vedeam uimiți, dar cu zâmbetul pe buze!

Timpul a trecut și am încetat să mai iau oameni sub umbrelă. Am continuat să ajut, dar din ce în ce mai puțin. Fiindcă mă simțeam de cele mai multe ori folosită. Am ajuns să nu mai răspund la mesaje și la telefoane.

Dar azi… am decis că e timpul să continui să îi ajut chiar și pe cei care mă caută doar când au nevoie de ajutor. Azi nu aveam umbrelă. Eram în stație, așteptam autobuzul, când o femeie căruntă, m-a invitat duios să intru și eu sub umbrela ei. Am schimbat câteva vorbe, apoi am așteptat amândouă autobuzul în liniște.

Cât ne costă, de fapt, un gest mic? Cât de mult ne costă să ne punem pentru câteva secunde în locul unei persoane, să vedem că nu ne-ar fi bine să vin în locul lor și să întindem o mână? Aparent, prea mult, fiindcă răutățile sunt la ordinea zilei. Am putea lăsa orgoliul, grijile, problemele și, măcar câteva minute cât așteptăm autobuzul să poftim pe cineva sub umbrela noastră.

 

Advertisements

Un profesor gândește în afara cutiei, zece predau comunismul

Un profesor gândește în afara cutiei, zece predau comunismul

La Școala Gimnazială „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca profesorii își doresc ca cei mici să învețe, să știe cât mai multe lucruri. Aici, amenințarea cu notă mică nu este crezul suprem.

„Scopul nostru nu este acela de a-i pedepsi pe copii, de a le da note mici, de a-i face să nu mai aibă încredere în ei, să considere că sunt incapabili. Scopul nostru este acela de a-i educa, de a-i învăța cât mai multe lucruri. Noi nu vrem să îi surprindem cu lecția neînvățată, ci vrem să îi ajutăm să învețe lecția”, a spus o profesoară care predă la Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu.

Aceștia sunt primii pași spre un sistem educațional normal, în care elevul nu trebuie să se teamă de note, de dezamăgirea părinților, de pedepsele acestora. Elevul are cu adevărat șansa să învețe. Testele nu se dau neanunțate. Nu există noțiunea de test-fulger, pe care mulți profesori încă îl practică, pentru a vedea cât de bine stăpânește copilul informația. Or, la prima oră într-o zi de luni, un test fulger arată doar cât de buimac este un elev care timp de 2 zile nu a fost sub presiune constantă și a avut timp să se relaxeze.

Spuneam că este un prim pas spre civilizație, nu? Ei bine, la doar câteva zeci de kilometri distanță, la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin, profesorii îi ascultă pe copii din lecții pe care nici măcar nu le-au predat.

Un profesor care a predat la același liceu, s-a pensionat recent. Își învăța copiii să iubească materia pe care o preda. Nu le dădea note mici, nu țipa la ei dacă nu știau lecția.

„Trebuie comunicat cu elevul. Poate în ziua aceea îl doare capul, poate nu a dormit bine, poate are probleme în familie. Discut cu el și îi dau șansa să răspundă ora viitoare”, a spus profesorul în nenumărate rânduri.

De asemenea, găsea mereu noi metode prin care să le stârnească elevilor curiozitatea: muzică, joculețe, glume. Însă niciun alt profesor nu a fost curios să învețe de la el, să preia puțin din acest stil de predare.

Un alt caz, la același liceu. Un profesor, supărat că niciunul dintre elevii clasei la care predă nu a ales să dea bacalaureatul din materia lui, se răzbună printr-o atitudine de batjocură, prin examinări dificile și prin foarte multă presiune.

Și uite așa este un pas înainte și trei înapoi, în acest caz. Nu avem cum să evoluăm dacă nu privim altfel, dacă elevii trăiesc în teamă. Se poate respect și fără teamă. E simplu. Însă mulți dintre profesori aplică ceea ce au învățat: adică dictatura. Însă stau și mă gândesc uneori, ce satisfacție simte un profesor la sfârșitul orei când pleacă și îi lasă pe copiii năuciți, cu prea multe semne de întrebare, în loc să îi lase cu câteva noțiuni noi, pe care le-au înțeles și pe care vor putea să le folosească și peste câțiva ani. Cum se simt când o nouă generație a absolvit, dar niciunul dintre elevi nu va spune despre ei că sunt profesorii lor preferați?

Interviu cu scriitorul Justin Dumitru

20525526_1420019984732382_6365597334089714451_nÎ – Ce mai faci, scriitorule?

Cititorul se bucură de timpul lecturilor de vară! Scriitorul e încă în perioada de acumulare pentru eventuale noi provocări. Când citesc încerc să potolesc intuițiile resuscitate de extazul lecturilor trecute, așteptând ca lectura prezentă să mă invite la înțelesurile fine pe care autorul le rezervă meșteșugului său. Abia când postura se inversează constat că, uneori, datorită exercițiului, e ușor să pui câteva idei cap la cap și să percutezi printr-o formă relativ nouă, stârnind curiozitățile publicului în prelungirea a ceea ce dinamica textului suscită; însă doar aparența salvează această ușurință, pentru că a te situa în fața propriului meșteșug și să fii convins că îți ești fidel e o mare provocare. Trebuie să păstrezi în față modelul invitației pe care o lansezi publicului.

Î – Și care este invitația lansată publicului, Justin?

Normalitatea, așa cum o regăsim într-un registru unitar al educației sănătoase, din care fac parte cultura instituțională ( mai prost organizată și, tot mai des, glorioasă în rateuri ), cultura înaltă ( nu e musai să fie universitară, aici intră, bunăoară, maeștrii actului pedagogic prin excelență dialogal ), cultura de pe linia tradiției ( credința și ambianța spirituală contribuie la echilibrul persoanei și la convivialitate, unde e cazul ). Normalitatea e simplă dacă treci peste complexul fantomatic al dedublării de dragul adaptării. Memento mori! Deci e prea scurt pelerinajul ca să fii altcineva. Toate culturile menționate anterior sunt benefice prin cumulare și distilare ( pe accent spiritual). Trebuie doar să ai device-uri pentru ele.

Î – Sunt scriitori care își falsează meșteșugul, așa cum îl numești?

Nu își falsează meșteșugul. Nu au meșteșug. Nu poți să te așezi să scrii doar pentru că ai la îndemână un stilou și o foaie albă în față. De când ai început să scrii și până vei ieși din lume ai obligația să îți trasezi careul, să nu fii confundat cu scriitorii de telenovele și de stand-up fiction. Au și ei locul lor. De fapt, acei autori seamănă cu multinaționalele, globali și livrabili maselor. Eu prefer un semn de carte cu numele meu, în nici un caz un steag sau un panou publicitar pe care, momentan, nu le merit.

Î – Spune-mi un autor care își merită notorietatea și panoul publicitar?

Evgheni Vodolazkin.

Î – De ce?

Pentru că reușește să scrie deasupra timpului. Câteva romane de-ale lui vor rămâne reper pentru subiecte greu de abordat.

Î – De curând ai terminat prima facultate, Academia de Studii Economice. Poți spune că ai trasat un bilanț?

Parțial. Mai degrabă am trasat o linie punctată. Teologia ( urmată în paralel cu A.S.E.-ul ) este acea direcție bine definită în mine. Într-o societate contorsionistă și bagatelizată care își dorește abrogarea actelor fondatoare bunului simț, adică toleranța, disponibilitatea sinceră, misiunea – revendicată din observații subtile ale evoluției personale, ca plan existențial, umilitatea ( atenție, nu umilința!) ca formă de smerenie în vederea stabilirii unor granițe ale puterii și suflului uman, nu poți decât să te folosești de conștientizarea acestor decadențe, adică de reacția minții treze și igienizate, formându-te pentru nevoile altora. Întrucât nu e nevoie să zbierăm în competiția din arenă, ci să creștem răbdători la poarta ei, ridicând lângă zidurile-i bete un munte, îmi doresc să cred în analiza mai nuanțată a vieții, nu să emit ipoteze avide de monopol mediatic.

Î – Cum se va numi următorul volum de poeme?

,,Te sărut după sărutul cafelei. Se vor regăsi acolo majoritatea poemelor scrise din liceu până la finele primului an de facultate, inclusiv câteva recente, care rezumă statutul scriitorului în pragul alegerii coastei adamice potrivite.

Î – Îți mulțumesc pentru interviu! O zi cât mai plăcută!

Cu drag! Gânduri bune!

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit…

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit…

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit, aș renunța la alergarea asta după bani, după faimă sau alte lucruri cu care confundăm noi acum viața. M-aș opri în centrul orașului, în mulțime și aș admira oamenii, frumusețea lor, le-aș zâmbi și aș încerca să îmi dau seama ce griji îi frământă.

Mi-aș cumpăra o înghețată și aș savura-o până la ultima picătură, amintindu-mi de înghețata la cornet pentru care adunam bani când eram mică. Aș cumpăra toate florile de la bătrânica din colț și… i-aș cumpăra și ei o înghețată! Apoi am sta de povești.

Mi-aș deregla ceasul de la telefon și nu m-ar mai interesa, nici măcar pentru o secundă cât e ora. Le-aș spune oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc, chiar dacă le-am demonstrat-o în nenumărate rânduri. Tot e bine să auzi, printre griji și probleme, că cineva ți-a dat o bucățică de suflet.

Aș lua un mic dejun, un prânz și o cină în familie și nu aș lăsa să treacă nici măcar o noapte în care să nu dorm lângă sufletul meu pereche.

Aș râde până nu aș mai avea aer și i-aș face și pe ceilalți să râdă.

Dacă aș ști că mai am puțin timp de trăit, nu aș mai rata nici măcar un apus și mi-aș reciti cartea preferată, în liniște cu un pahar de vin lângă mine.

Dacă aș ști că mai am doar câteva zile de trăit, le-aș mulțumi tuturor oamenilor care au făcut parte din viața mea, că m-au învățat tot ce știu.

Dacă aș ști că mai am doar câteva ore de trăit, le-aș petrece în familie, râzând și jucând cărți.

Dacă aș ști că mai am doar câteva secunde de trăit aș zâmbi și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru tot ce a avut viața să-mi ofere.

Timpul nu are răbdare. Secundele trec ca și cum nu ar fi fost și uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Se scurg printre degete și nici nu ne dăm seama. Și ajungem să mai avem puțin timp de trăit și ne întrebăm ce a contat cu adevărat. Dacă am făcut ce trebuia.

Când ai mințit ultima dată?

Când ai mințit ultima dată?

Când eram mici, aveam un joculeț. În curtea mătușii mele, unde am copilărit, creșteau niște buruieni pe care noi le numeam „minciunele”. Le rupeam cozile și de acolo ieșeau firișoare. Câte firișoare ieșeau din codița unei minciunele, atâtea minciuni spusesem în ziua respectivă. Unii aveam noroc și scăpam fără niciun firicel, dar se întâmpla uneori să fie 5-6 și atunci ajungeam de râsul grupului de copii. Minciuna era ceva urât, ceva rușinos.

Însă, toți mințim. Unii o fac din plăcere, alții suferă de mitomanie, iar alții mint, de cele mai mult ori, pentru a nu-i supăra pe alții. În ceea ce privește ultima categorie, eu sunt de părere că „alții” sunt de vină. Fiindcă n-au știut cum să reacționeze când am greșit.

Nu-mi place să mint. Mi se pare de prost gust, însă și eu o fac, fiindcă uneori sunt nevoită. Îi mint pe cei care nu știu să ierte, care se supără, care nu se pun în pielea mea.

Și unde începe totul? Ei bine, în copilărie. Practic, învățăm de la părinți să mințim. Am stricat o jucărie. Ce s-a întâmplat ultima dată când am stricat? Au fost furioși. Au țipat și s-au supărat. Atunci, mai bine ascund adevărul, care să evit să se supere.

Am luat o notă mică. Ultima dată au fost dezamăgiți, au țipat și nu am mai avut voie să ies cu ceilalți copiii pe afară timp de o săptămână. Mai bine nu le spun de nota mică, cel puțin până iau una mai bună. Dacă mă întreabă, le spun că profesoara nu ne-a corectat textele.

Sunt minciuni aparent, minore, care, teoretic, nu fac rău. Însă noi nu ne dăm seama că de fapt așa se construiește fundația unei serii nenumărate de minciuni. Îmi mint șeful că a întârziat autobuzul și de aceea am întârziat la muncă. Îmi mint partenerul că am stat acasă în pat când de fapt am ieșit cu prietenii la o bere.

Fiindcă ne este teamă de reacțiile pe care le vor avea. Fiindcă, în general, oamenii nu sunt înțelegători cu ceilalți. Își pun propriile nevoi în fața celorlalți și atunci ies la suprafață părți întunecate ale personalității noastre.

De altfel, mințim când suntem întrebați „ce mai faci?”, spunem „bine” de cele mai multe ori fiindcă așa e politicos. Nu îi încărcăm pe alții cu problemele noastre.  Mințim când nu ne respectăm promisiunile. Ne mințim prietenii că suntem ocupați, când, de fapt avem doar nevoie de niște timp pentru noi.

Tu când ai mințit ultima dată? Și cum ar fi dacă pentru o zi, pentru 24 de ore, am fi suficient de atenți încât să nu mai spunem nicio minciună? Cred că sufletul nostru ar fi puțin mai ușor.

sursă foto

Ospătarii nu sunt slugile tale

Ospătarii nu sunt slugile tale

Am văzut la foarte multă lume o atitudine de scârbă și repulsie față de ospătari și o atitudine mizeră. Se comportau ca și acum ospătarul ar fi o slugă. Oamenii au tendința să vorbească urât cu ospătarii, să îi înjure, să urle la ei că mâncarea nu a fost destul de sărată sau milkshake-ul nu a avut destulă ciocolată. Habar nu am. Se găsesc destule motive să urli la un ospătar.

Însă oamenii nu sunt conștienți că ospătarii nu sunt slugile lor, nu trebuie să îi umilească și să se comporte urât. Dar totuși o fac. Lasă mizerie, bărbații macho prind ospătărițele de fund. Fac consumație și apoi pleacă fără să plătească. Atunci, ospătarul trebuie să plătească din buzunarul lui, fiindcă el se face vinovat. E vinovat că alții sunt nesimțiți și au crescut în pădure.

Am servit la nunți ani de zile, veri întregi. Sâmbetele și chiar duminicile mi le petreceam plimbându-mă dintr-o parte în alta a unei săli imense, aducând beri, ciorbe, fripturi, umplând pahare cu whiskey. Nu am avut incidente neplăcute în mod deosebit, dar au fost câteva situații care m-au lăsat cu un gust amar în gură și m-am gândit la oamenii care fac asta aproape zi de zi și nu doar de câteva ori pe an, vara, așa cum făceam eu. Am văzut țigări stinse în pahare. Zeci de pahare vărsate de vin, de coniac, de suc, de apă vărsate pe fețele de masă. Am văzut oameni care au trimis paharele înapoi la spălat doar fiindcă au putut. Am văzut mese întregi care comandau doar când aduceam o comandă ca să mă vadă cum mă plimb, cum mi se umflă picioarele și nu mai pot să calc cum trebuie. Să vadă cum mă chinui să zâmbesc și să fiu drăguță și să râdă apoi pe sub mustăți. Fiindcă așa cred ei, că ospătarii trebuie umiliți.

Am mai avut o situație, tot la o nuntă, în care o domnișoară, fostă colegă de generație cu mine, a zis unei alte tinere care împărțea masa cu ea:

„Uite-o și pe asta, a scris două cărți, e la facultate și mă servește pe mine la masă. Să vezi c-o rezolv eu să nu mai fie cu nasul pe sus”.

Și m-a trimis. Și iar m-a chemat. Și iar m-a trimis. Și m-am dus și am zâmbit de fiecare dată și i-am răspuns frumos. Fiindcă nu ai ce face. Clientul are întotdeauna dreptate.

Eu în Cluj ies de cele mai multe ori în Shadow. E localul meu de suflet și merg cu un drag nemaipomenit acolo. În timp, am ajuns să îi cunosc pe ospătari și să mă atașez de ei. Sunt oameni harnici, mereu cu zâmbetul pe buze, care lucrează de dimineața până seara și nu i-am auzit să se plângă. Zâmbesc și aduc comenzile fără să comenteze. Le las de cele mai multe ori bacșiș și când nu am, îmi cer scuze. Sunt oameni faini, care mă întreabă cum mi-a fost ziua și mă întreabă ce am mai scris sau ce știri am mai făcut. Nici pe ei, nici pe alții, nici într-o mie de ani nu aș putea să îi umilesc doar fiindcă sunt ospătari și nu-s doctori sau dentiști sau creatori de modă. Atunci, voi de ce-i umiliți? Pe mecanicul care vă repară mașina de ce nu îl umiliți? La electrician de ce nu urlați? Pe casierița de la bancă de ce nu o prindeți de fund?

Mai avem cale lungă până la civilizație.

Tot aruncăm oameni la gunoi

Tot aruncăm oameni la gunoi

Și consider că într-adevăr avem de ce ne teme. Fiindcă suntem puțini, prea puțini, care privim mai departe decât cei câțiva centimetri de la ochi până la nas. Suntem prea ocupați ne noi înșine ca să ne pese de cei din jurul nostru. Sau de fapt ne pasă, atâta timp cât ne putem folosi de ei sau, mai bine, să le facem rău. De ce nu? E amuzant să îi vezi pe cei din jur cum suferă.

Zi de zi ne urcăm în mașinile noastre rapide, fără să îl salutăm pe vecinul care stă ușă în ușă cu noi, fiindcă nu-l cunoaștem. Apoi ne urcăm la volan și conducem imprudent fiindcă suntem prea ocupați să spunem pe Facebook ce am mai făcut azi sau rapid un Insta Story.

Nu mai salutăm, nu mai întrebăm ce face cel cu care, cândva, ne petreceam zile și nopți întregi și pe care îl numeam nonșalant „cel mai bun prieten”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Sărim dintr-o relație în alta, fără să muncim, fără să luptăm. Cum ceva nu ne convine, cum am trecut mai departe… până apare iar ceva ce nu ne convine. Aruncăm cu „te iubesc-uri”, cu „vreau să îmi petrec toată viața cu tine” doar pentru a ne trezi apoi în patul altcuiva fără nici cel mai mic semn de regret. Singurul regret ar apărea dacă am fi destul de proști să fim prinși.

Ne amintim de oameni doar când avem nevoie de ceva, îi întrebăm din complezență ce mai fac și le cerem favoarea. După care iar nu îi mai căutam cu anii. Ne plictisim de oameni și cei care cândva însemnau totul pălesc în fața unei persoane pe care încă nu o cunoașteam. Așa că ne-am învățat să aruncăm oamenii la gunoi.

Ne băgăm în viața celorlalți. Ne dăm cu părerea și îi batem la cap până îi facem să se îndoiască de deciziile lor. Fiindcă NOI știm ce mai bine pentru ceilalți.

Bem până nu mai putem, mâncăm până nu mai putem. Și postăm pe Facebook. Aruncăm tone de mâncare și nu mai știm ultima dată când am avut o discuție intensă, de suflet, din care am rămas cu ceva.

Am fost dezamăgită… profund dezamăgită când, din curiozitate, am vrut să văd câtă lume răspunde la micile mele gesturi drăguțe. Am trimis unul dintre mesajele mele cu „Să ai o zi frumoasă și plină de zâmbete” la 87 de persoane. Am primit 16 răspunsuri. Nu mai am nimic de adăugat.