Ospătarii nu sunt slugile tale

Ospătarii nu sunt slugile tale

Am văzut la foarte multă lume o atitudine de scârbă și repulsie față de ospătari și o atitudine mizeră. Se comportau ca și acum ospătarul ar fi o slugă. Oamenii au tendința să vorbească urât cu ospătarii, să îi înjure, să urle la ei că mâncarea nu a fost destul de sărată sau milkshake-ul nu a avut destulă ciocolată. Habar nu am. Se găsesc destule motive să urli la un ospătar.

Însă oamenii nu sunt conștienți că ospătarii nu sunt slugile lor, nu trebuie să îi umilească și să se comporte urât. Dar totuși o fac. Lasă mizerie, bărbații macho prind ospătărițele de fund. Fac consumație și apoi pleacă fără să plătească. Atunci, ospătarul trebuie să plătească din buzunarul lui, fiindcă el se face vinovat. E vinovat că alții sunt nesimțiți și au crescut în pădure.

Am servit la nunți ani de zile, veri întregi. Sâmbetele și chiar duminicile mi le petreceam plimbându-mă dintr-o parte în alta a unei săli imense, aducând beri, ciorbe, fripturi, umplând pahare cu whiskey. Nu am avut incidente neplăcute în mod deosebit, dar au fost câteva situații care m-au lăsat cu un gust amar în gură și m-am gândit la oamenii care fac asta aproape zi de zi și nu doar de câteva ori pe an, vara, așa cum făceam eu. Am văzut țigări stinse în pahare. Zeci de pahare vărsate de vin, de coniac, de suc, de apă vărsate pe fețele de masă. Am văzut oameni care au trimis paharele înapoi la spălat doar fiindcă au putut. Am văzut mese întregi care comandau doar când aduceam o comandă ca să mă vadă cum mă plimb, cum mi se umflă picioarele și nu mai pot să calc cum trebuie. Să vadă cum mă chinui să zâmbesc și să fiu drăguță și să râdă apoi pe sub mustăți. Fiindcă așa cred ei, că ospătarii trebuie umiliți.

Am mai avut o situație, tot la o nuntă, în care o domnișoară, fostă colegă de generație cu mine, a zis unei alte tinere care împărțea masa cu ea:

„Uite-o și pe asta, a scris două cărți, e la facultate și mă servește pe mine la masă. Să vezi c-o rezolv eu să nu mai fie cu nasul pe sus”.

Și m-a trimis. Și iar m-a chemat. Și iar m-a trimis. Și m-am dus și am zâmbit de fiecare dată și i-am răspuns frumos. Fiindcă nu ai ce face. Clientul are întotdeauna dreptate.

Eu în Cluj ies de cele mai multe ori în Shadow. E localul meu de suflet și merg cu un drag nemaipomenit acolo. În timp, am ajuns să îi cunosc pe ospătari și să mă atașez de ei. Sunt oameni harnici, mereu cu zâmbetul pe buze, care lucrează de dimineața până seara și nu i-am auzit să se plângă. Zâmbesc și aduc comenzile fără să comenteze. Le las de cele mai multe ori bacșiș și când nu am, îmi cer scuze. Sunt oameni faini, care mă întreabă cum mi-a fost ziua și mă întreabă ce am mai scris sau ce știri am mai făcut. Nici pe ei, nici pe alții, nici într-o mie de ani nu aș putea să îi umilesc doar fiindcă sunt ospătari și nu-s doctori sau dentiști sau creatori de modă. Atunci, voi de ce-i umiliți? Pe mecanicul care vă repară mașina de ce nu îl umiliți? La electrician de ce nu urlați? Pe casierița de la bancă de ce nu o prindeți de fund?

Mai avem cale lungă până la civilizație.

Tot aruncăm oameni la gunoi

Tot aruncăm oameni la gunoi

Și consider că într-adevăr avem de ce ne teme. Fiindcă suntem puțini, prea puțini, care privim mai departe decât cei câțiva centimetri de la ochi până la nas. Suntem prea ocupați ne noi înșine ca să ne pese de cei din jurul nostru. Sau de fapt ne pasă, atâta timp cât ne putem folosi de ei sau, mai bine, să le facem rău. De ce nu? E amuzant să îi vezi pe cei din jur cum suferă.

Zi de zi ne urcăm în mașinile noastre rapide, fără să îl salutăm pe vecinul care stă ușă în ușă cu noi, fiindcă nu-l cunoaștem. Apoi ne urcăm la volan și conducem imprudent fiindcă suntem prea ocupați să spunem pe Facebook ce am mai făcut azi sau rapid un Insta Story.

Nu mai salutăm, nu mai întrebăm ce face cel cu care, cândva, ne petreceam zile și nopți întregi și pe care îl numeam nonșalant „cel mai bun prieten”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Sărim dintr-o relație în alta, fără să muncim, fără să luptăm. Cum ceva nu ne convine, cum am trecut mai departe… până apare iar ceva ce nu ne convine. Aruncăm cu „te iubesc-uri”, cu „vreau să îmi petrec toată viața cu tine” doar pentru a ne trezi apoi în patul altcuiva fără nici cel mai mic semn de regret. Singurul regret ar apărea dacă am fi destul de proști să fim prinși.

Ne amintim de oameni doar când avem nevoie de ceva, îi întrebăm din complezență ce mai fac și le cerem favoarea. După care iar nu îi mai căutam cu anii. Ne plictisim de oameni și cei care cândva însemnau totul pălesc în fața unei persoane pe care încă nu o cunoașteam. Așa că ne-am învățat să aruncăm oamenii la gunoi.

Ne băgăm în viața celorlalți. Ne dăm cu părerea și îi batem la cap până îi facem să se îndoiască de deciziile lor. Fiindcă NOI știm ce mai bine pentru ceilalți.

Bem până nu mai putem, mâncăm până nu mai putem. Și postăm pe Facebook. Aruncăm tone de mâncare și nu mai știm ultima dată când am avut o discuție intensă, de suflet, din care am rămas cu ceva.

Am fost dezamăgită… profund dezamăgită când, din curiozitate, am vrut să văd câtă lume răspunde la micile mele gesturi drăguțe. Am trimis unul dintre mesajele mele cu „Să ai o zi frumoasă și plină de zâmbete” la 87 de persoane. Am primit 16 răspunsuri. Nu mai am nimic de adăugat.

Bună ziua, Florești

Bună ziua, Florești

Tangențele mele cu comuna Florești au fost destul de mici de când locuiesc în Cluj-Napoca. Desigur, trec prin Florești ori de câte ori merg acasă sau mă întorc la marele oraș și în afară că e aglomerat și ceva povești haioase despre cai care intră în casă și o stradă întreagă care miroase a găini, nu auzisem.

Ei bine, ieri m-am mutat în Florești și nu pot să explic cât de savuros este totul printre aceste blocuri.

La magazinul non-stop din colț țiganii (le spun țigani fiindcă, dintre toți pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, toți s-au simțit jigniți dacă le-am spus romi) așteptau cu nerăbdare să își cumpere țigări, semințe și napolitane vărsate. „Așa, de vro 2 lei”. Printre ei, o blondă masivă cu fundul suficient de mare încât să stea comod pe două scaune și cu burta-i atârnând suav peste colanții cu animal print s-a uitat îndelung la mine.

„Te-ai mutat amu, tu? Vezi să nu te bagi în față la coadă”.

Am ascultat, nu m-am băgat în față.

Două sute de metri mai încolo, un vecin mi-a tăiat calea cu căruța trasă de un cal alb, superb. I-am dat prioritate, doar nu era să îl încurc din drumul lui. În fața blocului, alți vecini puseseră de-un chef și ascultau manele la maxim. În timp ce grătarul sfârâia și mirosea de ți se făcea gura apă, cei prezenți luau pe rând microfonul și făceau câte o dedicație ”Pentru veața mea, comoara mea!”.

Un puști care nu avea mai mult de zece ani se plimba cu bicicleta pe lângă bloc. M-a strigat.

„Domnișoara, domnișoara, vii să te tai puțin cu drujba”?

Vin, cum să nu vin, băiatu’?! De când îmi doresc asta și nu am găsit bărbatul potrivit pentru asta.

Îmi plac oamenii aceștia savuroși, cu personalități colorate. Nu pot să nu mă înveselesc când îi observ.

sursă poză

Fără tine și cu apusurile ciobite

Ma surprind cautandu-te in fiecare noapte. Am incetat sa am cosmaruri. Insa am momente in care intind mana sa iti simt toracele cum se ridica si coboara in ritmul respiratiei tale. Dar nu esti langa maine si atunci, asta ma infioara. Prefer cosmarurile.  Doar sa fii langa mine cand ma trezesc plansa si cu respiratia taiata. Sacadata. Nu mi-ar mai fi teama. 

Stii? 

Stiu.

Dar nu esti.

Si credeam ca nu imi pasa. Dar am incetat sa vad apusurile, iar asta ma ingrijoreaza. Si cand le vad, parca-s cumva ciobite. Crapate. Ca si cum in orice clipa s-ar sparge si ar trebui sa le arunc la gunoi. Si-atunci cine as mai fi eu fara tine, fara apusuri? As fi tot eu, dar calculata, mereu gandita, mereu in cautarea unei solutii. Voi fi eu cea care invata, lucreaza, bea multa apa si mananca multe legume, care vorbeste corect si nu are niciodata parul ciufulit. Iar eu cea care fura struguri? Sau care tine de sase pana bagi in buzunar caciula neagra care imi place atat de mult? Sau care rade pana nu mai are aer si umbla imbracata ca o boschetara fiindca asa se simte bine? Sau care asteapta sa ii bati o buburuza de masa? Pe ea ai luat-o cu tine. Sper ca ii e bine si ai grija de ea. 

Dar pentru orice eventualitate… 

Ma duc sa imi lipesc apusurile ciobite.

 Sa mai recunosti ceva in ochii mei in cazul in care te vei intoarce. 

Am găsit poezia în magazinul din colț

Am găsit poezia în magazinul din colț

Ieri am fost într-o lipsă gravă de inspirație, așa că am început să caut puțină poezie. Și când spun ”poezie” nu mă refer strict la cuvinte așezate în versuri așezate în strofe, cu ritm, rimă și măsură. Nu-nu. Mă refer la acel sentiment ca o sclipire pe care o văd uneori în lumea care mă înconjoară și îmi dă un imbold să scriu. Așa că am început să caut.

Am luat-o prin parc, apoi pe străduțe pe care nu am mai călcat niciodată. M-am uitat la Strada Strâmbă și la strada Libelulei, apoi am fotografiat o casă verde tocmai pentru că era verde. Dar nu am găsit poezia. M-am oprit la semafor și am tras cu urechea la conversațiile celor din jur. Nimic interesant, nicio sclipire. M-am așezat pe o bancă și am deschis o carte. M-am gândit că alergând printre cuvinte voi găsi poezia, chiar dacă, poate asta însemna că o furam de la cei care au fost mai atenți decât mine. Cuvintele frumoase mi-au intrat în suflet, dar nu au aprins nicio scânteie.

M-am închis de lume și am început să caut poezia în mine. Mi-am deschis nenorocitele alea de sertărele din suflet și am început să caut printre zâmbete, printre lacrimi, printre timpi pierduți în nopți reci de iarnă cu un suc pe o terasă înghețată. Și apoi, am dat peste una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. O noapte de septembrie plină de bere și țuică, în care am gustat buzele alea îmbibate în alcool și lumea s-a schimbat, a devenit mai luminoasă. Am simțit buzele moi și palmele care mi-au cuprins fața în palme ca și cum în acel sărut, în acea seară s-a adunat întreg Universul. Și nu a fost întâmplător. Și da, am găsit multă poezie acolo, dar m-a întristat și m-a durut prea tare. Că Universul ăsta minunat are o modalitate foarte sadică de a se juca cu noi. Așa că, atât de goală, mi-am continuat drumul spre casă, renunțând să mai caut scânteia, sclipirea.

Am intrat la magazinul din colț, unde vânzătoarele discutau nestingherite.

-Mai bine am merge și noi ca frate-to, în Grecia, să lucrăm pe plajă. În Grecia a mers, nu? A întrebat una dintre ele.

-Nu știu. În Machiavile sau așa ceva.

-Nu există, Machiavile, tu, proastă!

-Există, nu există. Bine c-a plecat.

Și atunci am zâmbit și m-a prins o poftă de viață că vânzătoarea drăguță și cu voce răgușită nu știa că fratele ei e plecat, de fapt, în Maldive. Și-așa am găsit poezia.

A rămas la fel de frumos

Îl văd la fel de frumos cum l-am văzut la început, poate mai frumos, fiindcă ochii și zâmbetele sunt presărate de sute de amintiri, care de care mai frumoase. În ochii lui văd sutele de “bună dimineața” și “noapte bună” pe care ni le-am spus. Îi simt mirosul pielii când mi-e dor de el și stau uneori și mă gândesc cât de frumos râde când îl gâdil și nu are putere să mă țină de mâini din cauza hohotelor. 

E frumos când continuă să zâmbească, chiar dacă e supărat sau nervos, ca să nu le arate altora ce simte. Doar mie îmi arată și doar eu știu, fiindcă privirea lui are secrete pe care doar  mie mi le spune. 

Și nu-i ușor să vezi pe cineva la fel de frumos sau să îl iubești în fiecare zi. Dar cu el… Nu simt niciun efort, fiindcă totul se așează așa cum trebuie și-mi alungă mereu fricile. Fiindcă din primele clipe mi-am deschis sufletul și i-am arătat cine sunt. Fiindcă în fața lui nu simt nevoia să pun ziduri de orgoliu ca să nu mă rănească, așa că știe mereu de ce sunt în stare.

Iar dacă temerile mă copleșesc, îmi spune că sunt fraieră, îmi amintește că sunt una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunoaște și continuă să mă iubească. Așa cum sunt eu, așa cum e el.

Și-l iubesc și eu de nu mai poci! 

Când te simți în siguranță?

Când te simți în siguranță?

Am citit azi un articol, ”Am ajuns să trăiesc cu frică”, iar un citat mi-a rămas în minte:

De ceva timp încoace, însă, plecările mele sunt însoţite de anxietate. Înainte mă întrebam dacă mi-am luat suficienţi bani la mine, dacă nu am uitat periuţa de dinţi acasă şi dacă va fi vreme frumoasă. Acum mă întreb dacă voi ateriza în siguranţă, dacă nu voi fi atacată în timp ce îmi beau cafeaua pe o terasă stradală sau dacă nu voi fi călcată de o maşină pe o stradă pietonală.

În data de 22 martie, un bărbat a intrat cu mașina în oamenii care traversau Podul Westminster din Londra, apoi a atacat cu un cuțit un polițist de la Partalentul britanic. Vineri, un camion a lovit un grup de pietoni dintr-o zonă circulată din centrul oraşului Stockholm şi s-a oprit într-un magazin.

Azi, două biserici au fost atacate în Egipt. Două explozii. 36 de morți și peste 100 de răniți.

Mă gândeam că multă lume îmi spune că sunt naivă, că mă încăpățânez să cred în bunătate, în iubire și încerc să îmi mențin o atitudine pozitivă. Partea proastă este că am fost și mai naivă. Am crescut într-un orășel mic, unde toți ne cunoaștem între noi, unde vezi aceleași chipuri zi de zi, unde nimic rău nu se întâmplă niciodată. Și-am crescut într-o bulă de siguranță (care, desigur, exista doar în capul meu). Vedeam la televizor multă ură, multă moarte, multă suferință și mă gândeam că eu nu am cum să pățesc așa ceva, că eu sunt în siguranță în bula mea… până s-a spart.

Era vara lui 2013 și, împreună cu colegii mei din trupa de teatru Assentiment, ne-am pornit spre Polonia. Era cald, foarte cald, dar noi abia așteptam o nouă aventură, o nouă ocazie să creăm cele mai frumoase amintiri.

Am vizitat frumosul oraș Cracovia, am jucat bolț și am mâncat mâncare ciudată. Am ascultat istorisiri, ne-am uitat peste poze vechi și așteptam vizita la Auschwitz. Multe glume cu evrei au fost spuse. A venit și ziua mult așteptată, cu călduri insuportabile, dar cu râsete și voie bună. Și am intrat pe poartă, iar bula mea de siguranță a început încet să se spargă, încet, chinuitor. În căști, ghidul ne povestea despre doctorul Mengele, îngerul morții, ne povestea despre experimentele lui și-am început să plâng. Mergeam, dar parcă pașii nu erau ai mei, erau ai altcuiva. Am văzut camera de gazare și zgârieturile de pe pereți și-am plâns. Fiori reci îți străbăteau șira spinării și urletele parcă se auzeau în surdină, ca un ecou. Am văzut sute de perechi de papuci mici, minusculi al copiilor care și-au găsit sfârșitul în lagărul de concentrare. Am văzut o cameră plină cu păr de femeie… păr care era folosit pentru fabricarea covoarelor. Apoi am ajuns la Birkenau. Am coborât din autobuz și peste tot domnea moartea. Acolo am urmat drumul pe care acei oameni l-au urmat zilnic. Le-am auzit poveștile, le-am simțit durerea. Am văzut paturile în care dormeau câte 5 sau 10 ca să își țină de cald, fiindcă doar oasele mai rămăseseră de ei. Am văzut pozele unor oameni fără suflet în ochi, doar cu teroare. Am auzit poveștile evreilor intelectuali care erau puși să curețe gropile pline de fecale ca să își înțeleagă nimicnicia.

Am ieșit de-acolo și bula mea de siguranță s-a spart. Și-am citit mult, despre evrei, despre Mengele. Am citit despre genocidul din Rwanda, despre războaie, despre durere, să mă conving de răutatea și ura care există. Și mie mi-e frică de atunci. Mi-e teamă în micul meu orășel și mi-e teamă în marele meu oraș. Mi-e teamă când ajung târziu din oraș și fug de la taxi până la intrarea în bloc. Mi-e teamă fiindcă eu nu pot concepe răutatea de care este capabilă omenirea.

Și ar trebui să ne fie teamă tuturor.

Photo