Slavă ție, bancomat

Slavă ție, bancomat

Sunt puține lucruri care mă deranjează pe lumea asta. Încerc să iau totul cum vine și să nu îmi fac nervi aiurea, că tot am eu de pierdut. Însă, ce mă irită în mod deosebit de o vreme încoace are legătură cu băncile și cu cardurile. Mai exact, cu Banca Transilvania, că la ei am cont.

În primul rând eu nu pot concepe CUM în anul 2018 se mai lucrează cu bani cash. Salariile ar trebui puse direct pe card și totul plătit cu cardul sau chiar cu telefonul. Este o aplicație șmecheră, se numește BT Pay și totul se rezolvă în câteva secunde. Facturile se plătesc online, la fel, în câteva secunde.

Apoi, nu înțeleg bancomatele unde se pot face depuneri, dar poți depune DOAR CÂTE O BANCNOTĂ PE RÂND. Săptămâna trecută, fiindcă eu primesc salariul în mână, am mers la un astfel de bancomat să depun banii pe card. Și NU a vrut să îmi ia banii. Așa că m-am așezat în genunchi în fața lui, să pot să îi introduc cum trebuie. Fiindcă fanta în care se pun bancnotele se află EXTREM de jos. Cum să vreau să dau bani și să nu îi primească? Desigur, lumea s-a uitat la mine ca la o nebună. Așa că, slavă ție, bancomatule, atâta că eu nu m-am rugat, ci am injurat printre dinți.

Și, de asemenea, m-am enervat extrem de tare în urmă cu două săptămâni când a trebuit să îmi refac asigurarea pentru apartament. Am fost la CINCI sucursale și nimeni nu a avut timp și/sau chef de asigurarea mea. Care durează 5 MINUTE.

A, da… să nu uit că în Cluj-Napoca, în 2018, încă există magazine în care NU se poate plăti cu cardul. CUM?

Advertisements

România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

Nu voiam să plec din țară. Nu voiam să îmi las prietenii și familia, casa de la țară, oamenii zâmbitori, munții, aerul curat, apusurile. Ba mai mult, am militat mereu printre prietenii mei, să nu plece nici ei. Fiindcă noi suntem viitorul, fiindcă încă mai putem face o schimbare. Pe unii i-am convins, cu alții mai vorbesc pe whatsapp. Îmi spun despre dorurile lor, despre singurătatea care îi bântuie acolo, dar nu mai au la ce se întoarce.

Dar de aproape o lună, plâng în fiecare zi. Plâng pentru oamenii care au ieșit în stradă de nenumărate ori, pentru cei care de ceva vreme dorm în corturi în Piața Unirii, încercând să tragă un semnal disperat de alarmă. Plâng pentru că ROBOR-ul crește încontinuu de prea mult timp. Plâng pentru că prețurile sunt mult prea mari, iar salariile prea mici. Plâng pentru că prea mulți români trăiesc în sărăcie, în timp ce alții muncesc doar ca să supraviețuiască.

Și de când plâng mă gândesc tot mai serios să plec, mai ales că îi văd pe cei „de sus”, cei care ar trebui să aibă grijă de un popor, de 19 milioane de suflete (un număr în scădere!), că se ceartă pentru orgolii personale și modifică legi pentru a nu fi pedepsiți pentru ilegalitățile comise.

Și nu cred că sunt singura care plânge… Avem o țară mică, dar avem nevoie de ore întregi să facem câteva sute de kilometri, fiindcă sunt distruse drumurile. Și ne distrugem și noi mașinile din cauza asta. Avem prea mulți asistați sociali care nu vor să muncească. Avem prea mulți primari care distrug orașe și comune în loc să le ridice. Avem trafic infernal și blocuri lângă blocuri. Avem păduri care încet, dar sigur, dispar, fiindcă e mai ușor să închizi ochii. Avem copiii de 10-11 ani care se sinucid de dorul părinților, plecați în străinătate. Avem prea mulți analfabeți funcționali. Avem multe cărți, dar pe nimeni care să le citească.

Avem oameni care au plâns la moartea Regelui Mihai, dar care nu au mers la vot. Dar pe cine să votezi? Măcar, să votăm răul cel mai mic, dacă bun nu este. Pe cineva care fură cu limită, fiindcă avem hoți. Prea mulți hoți, de la doamna care îți vinde o pâine la magazin, până la politicieni. Fiindcă așa am fost învățați.

Totul e stricat la noi în țară și, din păcate, nu mai văd ce ar putea fi reparat. Dar unde să plec și ce să fac, după ce am investit în mine pentru ca apoi, să pot da ceva României mele frumoase, pe care alții o distrug?

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”

(George Coșbuc, Noi)

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat.

Pielea noastră și-a imprimat în repetate rânduri mirosul celuilalt, iar buzele, însetate, s-au înfruptat unele din altele fără milă, nelăsând nicio respirație să treacă. Au fost zâmbete și a fost liniște. Atât de multă liniște… până nu a mai fost.

Atunci au început lacrimile, țipetele și cu toate că trupurile se căutau la fel de des, sufletele începuseră să se ascundă de toată răutatea ce plutea în jurul nostru.

Atunci tu ți-ai văzut de drumul tău, iar eu de al meu. Ai început să iubești o alta, eu un altul, fără cea mai mică urmă de dorință de a ne întoarce la ceva ce, poate, întâlnim o singură dată în viață. Ai fost o iubire, am fost o iubire. Au mai fost și altele, vor mai fi și altele.

Însă, mi-ai apărut în vis și degetele noastre s-au atins, la început timid, apoi s-au pierdut într-o îmbrățișare a palmelor. Ne priveam așa cum am făcut-o în ziua aceea de mai, pe terasă, când am cronometrat, să ne privim în ochi timp de 4 minute, iar nouă ni s-a părut că au trecut doar câteva secunde. Fiindcă atunci nu aveam nimic de ascuns.

Apoi ne-am întins pe spate, iar cerul a început să deseneze cu nori și cu stele povestea iubirii noastre, așa cum niciun pictor nu ar fi putut să o cuprindă vreodată într-un singur tablou.

Duminica de Paște

E prima zi de Paște, iar eu, după multă vreme, simt liniște. Nu mă preocupă nici știrile, nici iubirea neîmpărtășită.

Mă trezesc și merg țintă spre terasă. Razele soarelui m-au îndemnat să ies să citesc, să scriu. Țin în mână cartea Alinei, pe care mă chinui de o săptămână să o citesc. Stau noaptea în pat și îmi alung coșmarurile. “Mai lăsați-mă puțin, să mai gust din sufletul acestei fete. Să mă bucur că o cunosc și să mă cutremur gândindu-mă prin ce a trebuit să treacă pentru a ajunge cine e azi, pentru a deveni în cele din urmă o parte din mine”. Dar ele nu mă ascultă și adorm cu cartea în brațe, gândindu-mă că o cunosc pe Alina de câteva zile și nu aș vrea să îmi închipui viața fără ea, fără iubirea ei pentru Victor și fără cuvintele dulci pe care i le spune cățelușei Maya.

Pe terasă, mama și tata povestesc și râd. Ea îl sărută grăbită pe umăr. Tata se ridică și fuge în bucătărie să îmi pregătească o ceașcă de cafea. Pun în ea ce a mai rămas din frișca pe care o pregătisem pentru tort. Stăm pe terasă, tata îi masează mamei mâinile și picioarele. Mă uit la ei cu drag și pentru prima dată nu tânjesc să fiu și eu iubită în felul acesta. Mă bucur de iubirea lor. Le povestesc de Alina și de cartea minunată pe care a scris-o. Tata o răsfoiește puțin și mă întreabă de ce sunt atâtea însemnări.

“Voi vorbi la lansare și nu am vrut să uit ce am simțit când am citit”, îi răspund.

Ei pleacă în grădină și îmi lasa terasa doar pentru mine. Iau cartea, dar las pixul. Vreau doar să simt. Gândurile vor veni ele după aceea. În același timp, câteva zeci de kilometri mai încolo, Alina citește rânduri scrise de mine.

“Oare ce legături nebănuite se creează acum prin Univers, între suflete, datorită nouă?”, o întreb.

Citesc despre iubirea ei pentru Victor, mă bucur și mă liniștesc mai tare că, într-adevăr, iubirea ține întreaga lume și nu mă mai tem că voi rămâne singură. Iar dacă voi rămâne, voi putea mereu să scriu despre iubirile altora. Să le fac nemuritoare.

N-am crezut că cineva poate să îți acapareze mintea și sufletul așa cum a făcut-o Alina în ultimele zile. N-am crezut că e posibil, după atâta luptă cu neîncrederea, să iubesc pe cineva după primul schimb de cuvinte. Mulțumesc!

Strada unde dragostea ne-a fost privită

Strada unde dragostea ne-a fost privită

Am luat la pas jumătate orașul, încercând să aleg cu grijă drumul, ca nu cumva să mă împiedic de vreo amintire cu tine. Și nu mi-ai trecut prin gând nici măcar o secundă, deși, de cele mai multe ori, ești prezent mereu. Mă cerți, ori mă alinți, ori mă iubești, ori nu mă mai iubești.

Dar, după cum ziceam, am fost goală de tine până am ajuns pe strada aceea. Știi tu care, cea cu băncuțele, unde am avut primul sărut „pe bune” și unde ne ascundeam în spatele crengilor încărcate de fructe, să scăpăm de ochii lumii. Pe strada unde dragostea noastră a fost privită de la geam, de doi ochi curioși, în timp ce tu îmi mângâiai coapsele pe sub rochia de dantelă și îmi promiteai că nu vei mai iubi pe nimeni așa cum mă iubești pe mine. Ce texte furate din filmele romantice și cărți la care suspinam când eram în liceu. Ce promisiuni pe care le-am mai auzit de atâtea ori și, din nu știu ce prostie, auzindu-le șoptite de tine, le-am crezut. Mărturisesc oarecum cu rușine că și acum, când le aud ecoul, încă le cred. Dar tot nu știu din ce prostie. Că tu nu mi le mai spui. Poate, pe ea cea de atunci, încă o mai iubești, dar pe mine cu siguranță nu. Nu mai știi de unde să începi să te joci cu degetul pe linia gândurilor mele. Sunt altele.

Geamul de unde iubirea ne-a fost privită era deschis, să intre primăvara. Poate ochii așteaptă și acum alți îndrăgostiți, ca noi. Așteaptă ca el să o sărute pe pleoape și să spună: uite ce apus se așterne pentru tine. Iar ea să lase săruturile și mângăierile, să sară de pe bancă, să își facă loc printre crengi și să-l fotografieze, bucurându-se ca un copil, bucurându-se ca și cum ar fi primul apus pe care îl vede cu adevărat. Fiindcă el i l-a dăruit când i-a sărutat ochii și l-au împărțit. S-au înfruptat din acel apus atunci, acolo, în loc să se înfrupte unul din buzele celuilalt, neștiind că, poate, nu vor mai avea ocazia să facă asta niciodată.

Am ieșit de pe strada unde dragostea ne-a fost privită și aș fi vrut să te las acolo. Dar ai ținut morțiș să mă însotești. Iar acum îți scriu dintr-un pahar cu vin, sperând să te înec încă o dată.

Și lăsăm atât de multe săruturi să moară…

two_worlds_connected__by_freckledmysteryDegeaba ne dăm drept oameni și alergăm după cafele, zâmbind crispat și aruncând numele Domnului în deșert.

Degeaba ne credem oameni când folosim șerpi în loc de cuvinte și lăsăm atât de multe săruturi să moară.

Degeaba ne dorim să fim oameni când am lăsat iubirea noastră să fie un zid de neputință între noi, iar eu… te visez atât de des fiindcă nu-mi doresc nimic mai mult decât să-ți îmblânzesc visele, să-ți mângâi sufletul și să-ți iubesc mâinile aspre.  Tu în schimb, nu trebuie decât să-mi umpli canalele respiratorii cu aroma ta.

Cu siguranță greșeala noastră a fost că ne-am considerat mai mult decât oameni și, încercând să ajungem la soare, aripile ne-au ars și am căzut în două lumi mult prea diferite, iar acum… ne vedem doar prin oglindă.

Hai să mai luăm oameni sub umbrelă!

efb65b91308ef65d6325a654c793b487În urmă cu câțiva ani, am cunoscut un om care mi-a schimbat în totalitate perspectiva despre viață și despre propria-mi persoană. Și de atunci am început să fiu mai prietenoasă cu oamenii, să îi ajut, chiar dacă nu îi cunosc. În acea perioadă,  luam oameni sub umbrelă când ploua. Mă simțeam atât de bine când îi vedeam uimiți, dar cu zâmbetul pe buze!

Timpul a trecut și am încetat să mai iau oameni sub umbrelă. Am continuat să ajut, dar din ce în ce mai puțin. Fiindcă mă simțeam de cele mai multe ori folosită. Am ajuns să nu mai răspund la mesaje și la telefoane.

Dar azi… am decis că e timpul să continui să îi ajut chiar și pe cei care mă caută doar când au nevoie de ajutor. Azi nu aveam umbrelă. Eram în stație, așteptam autobuzul, când o femeie căruntă, m-a invitat duios să intru și eu sub umbrela ei. Am schimbat câteva vorbe, apoi am așteptat amândouă autobuzul în liniște.

Cât ne costă, de fapt, un gest mic? Cât de mult ne costă să ne punem pentru câteva secunde în locul unei persoane, să vedem că nu ne-ar fi bine să vin în locul lor și să întindem o mână? Aparent, prea mult, fiindcă răutățile sunt la ordinea zilei. Am putea lăsa orgoliul, grijile, problemele și, măcar câteva minute cât așteptăm autobuzul să poftim pe cineva sub umbrela noastră.