Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat.

Pielea noastră și-a imprimat în repetate rânduri mirosul celuilalt, iar buzele, însetate, s-au înfruptat unele din altele fără milă, nelăsând nicio respirație să treacă. Au fost zâmbete și a fost liniște. Atât de multă liniște… până nu a mai fost.

Atunci au început lacrimile, țipetele și cu toate că trupurile se căutau la fel de des, sufletele începuseră să se ascundă de toată răutatea ce plutea în jurul nostru.

Atunci tu ți-ai văzut de drumul tău, iar eu de al meu. Ai început să iubești o alta, eu un altul, fără cea mai mică urmă de dorință de a ne întoarce la ceva ce, poate, întâlnim o singură dată în viață. Ai fost o iubire, am fost o iubire. Au mai fost și altele, vor mai fi și altele.

Însă, mi-ai apărut în vis și degetele noastre s-au atins, la început timid, apoi s-au pierdut într-o îmbrățișare a palmelor. Ne priveam așa cum am făcut-o în ziua aceea de mai, pe terasă, când am cronometrat, să ne privim în ochi timp de 4 minute, iar nouă ni s-a părut că au trecut doar câteva secunde. Fiindcă atunci nu aveam nimic de ascuns.

Apoi ne-am întins pe spate, iar cerul a început să deseneze cu nori și cu stele povestea iubirii noastre, așa cum niciun pictor nu ar fi putut să o cuprindă vreodată într-un singur tablou.

Advertisements

Duminica de Paște

E prima zi de Paște, iar eu, după multă vreme, simt liniște. Nu mă preocupă nici știrile, nici iubirea neîmpărtășită.

Mă trezesc și merg țintă spre terasă. Razele soarelui m-au îndemnat să ies să citesc, să scriu. Țin în mână cartea Alinei, pe care mă chinui de o săptămână să o citesc. Stau noaptea în pat și îmi alung coșmarurile. “Mai lăsați-mă puțin, să mai gust din sufletul acestei fete. Să mă bucur că o cunosc și să mă cutremur gândindu-mă prin ce a trebuit să treacă pentru a ajunge cine e azi, pentru a deveni în cele din urmă o parte din mine”. Dar ele nu mă ascultă și adorm cu cartea în brațe, gândindu-mă că o cunosc pe Alina de câteva zile și nu aș vrea să îmi închipui viața fără ea, fără iubirea ei pentru Victor și fără cuvintele dulci pe care i le spune cățelușei Maya.

Pe terasă, mama și tata povestesc și râd. Ea îl sărută grăbită pe umăr. Tata se ridică și fuge în bucătărie să îmi pregătească o ceașcă de cafea. Pun în ea ce a mai rămas din frișca pe care o pregătisem pentru tort. Stăm pe terasă, tata îi masează mamei mâinile și picioarele. Mă uit la ei cu drag și pentru prima dată nu tânjesc să fiu și eu iubită în felul acesta. Mă bucur de iubirea lor. Le povestesc de Alina și de cartea minunată pe care a scris-o. Tata o răsfoiește puțin și mă întreabă de ce sunt atâtea însemnări.

“Voi vorbi la lansare și nu am vrut să uit ce am simțit când am citit”, îi răspund.

Ei pleacă în grădină și îmi lasa terasa doar pentru mine. Iau cartea, dar las pixul. Vreau doar să simt. Gândurile vor veni ele după aceea. În același timp, câteva zeci de kilometri mai încolo, Alina citește rânduri scrise de mine.

“Oare ce legături nebănuite se creează acum prin Univers, între suflete, datorită nouă?”, o întreb.

Citesc despre iubirea ei pentru Victor, mă bucur și mă liniștesc mai tare că, într-adevăr, iubirea ține întreaga lume și nu mă mai tem că voi rămâne singură. Iar dacă voi rămâne, voi putea mereu să scriu despre iubirile altora. Să le fac nemuritoare.

N-am crezut că cineva poate să îți acapareze mintea și sufletul așa cum a făcut-o Alina în ultimele zile. N-am crezut că e posibil, după atâta luptă cu neîncrederea, să iubesc pe cineva după primul schimb de cuvinte. Mulțumesc!

Strada unde dragostea ne-a fost privită

Strada unde dragostea ne-a fost privită

Am luat la pas jumătate orașul, încercând să aleg cu grijă drumul, ca nu cumva să mă împiedic de vreo amintire cu tine. Și nu mi-ai trecut prin gând nici măcar o secundă, deși, de cele mai multe ori, ești prezent mereu. Mă cerți, ori mă alinți, ori mă iubești, ori nu mă mai iubești.

Dar, după cum ziceam, am fost goală de tine până am ajuns pe strada aceea. Știi tu care, cea cu băncuțele, unde am avut primul sărut „pe bune” și unde ne ascundeam în spatele crengilor încărcate de fructe, să scăpăm de ochii lumii. Pe strada unde dragostea noastră a fost privită de la geam, de doi ochi curioși, în timp ce tu îmi mângâiai coapsele pe sub rochia de dantelă și îmi promiteai că nu vei mai iubi pe nimeni așa cum mă iubești pe mine. Ce texte furate din filmele romantice și cărți la care suspinam când eram în liceu. Ce promisiuni pe care le-am mai auzit de atâtea ori și, din nu știu ce prostie, auzindu-le șoptite de tine, le-am crezut. Mărturisesc oarecum cu rușine că și acum, când le aud ecoul, încă le cred. Dar tot nu știu din ce prostie. Că tu nu mi le mai spui. Poate, pe ea cea de atunci, încă o mai iubești, dar pe mine cu siguranță nu. Nu mai știi de unde să începi să te joci cu degetul pe linia gândurilor mele. Sunt altele.

Geamul de unde iubirea ne-a fost privită era deschis, să intre primăvara. Poate ochii așteaptă și acum alți îndrăgostiți, ca noi. Așteaptă ca el să o sărute pe pleoape și să spună: uite ce apus se așterne pentru tine. Iar ea să lase săruturile și mângăierile, să sară de pe bancă, să își facă loc printre crengi și să-l fotografieze, bucurându-se ca un copil, bucurându-se ca și cum ar fi primul apus pe care îl vede cu adevărat. Fiindcă el i l-a dăruit când i-a sărutat ochii și l-au împărțit. S-au înfruptat din acel apus atunci, acolo, în loc să se înfrupte unul din buzele celuilalt, neștiind că, poate, nu vor mai avea ocazia să facă asta niciodată.

Am ieșit de pe strada unde dragostea ne-a fost privită și aș fi vrut să te las acolo. Dar ai ținut morțiș să mă însotești. Iar acum îți scriu dintr-un pahar cu vin, sperând să te înec încă o dată.

Și lăsăm atât de multe săruturi să moară…

two_worlds_connected__by_freckledmysteryDegeaba ne dăm drept oameni și alergăm după cafele, zâmbind crispat și aruncând numele Domnului în deșert.

Degeaba ne credem oameni când folosim șerpi în loc de cuvinte și lăsăm atât de multe săruturi să moară.

Degeaba ne dorim să fim oameni când am lăsat iubirea noastră să fie un zid de neputință între noi, iar eu… te visez atât de des fiindcă nu-mi doresc nimic mai mult decât să-ți îmblânzesc visele, să-ți mângâi sufletul și să-ți iubesc mâinile aspre.  Tu în schimb, nu trebuie decât să-mi umpli canalele respiratorii cu aroma ta.

Cu siguranță greșeala noastră a fost că ne-am considerat mai mult decât oameni și, încercând să ajungem la soare, aripile ne-au ars și am căzut în două lumi mult prea diferite, iar acum… ne vedem doar prin oglindă.

Hai să mai luăm oameni sub umbrelă!

efb65b91308ef65d6325a654c793b487În urmă cu câțiva ani, am cunoscut un om care mi-a schimbat în totalitate perspectiva despre viață și despre propria-mi persoană. Și de atunci am început să fiu mai prietenoasă cu oamenii, să îi ajut, chiar dacă nu îi cunosc. În acea perioadă,  luam oameni sub umbrelă când ploua. Mă simțeam atât de bine când îi vedeam uimiți, dar cu zâmbetul pe buze!

Timpul a trecut și am încetat să mai iau oameni sub umbrelă. Am continuat să ajut, dar din ce în ce mai puțin. Fiindcă mă simțeam de cele mai multe ori folosită. Am ajuns să nu mai răspund la mesaje și la telefoane.

Dar azi… am decis că e timpul să continui să îi ajut chiar și pe cei care mă caută doar când au nevoie de ajutor. Azi nu aveam umbrelă. Eram în stație, așteptam autobuzul, când o femeie căruntă, m-a invitat duios să intru și eu sub umbrela ei. Am schimbat câteva vorbe, apoi am așteptat amândouă autobuzul în liniște.

Cât ne costă, de fapt, un gest mic? Cât de mult ne costă să ne punem pentru câteva secunde în locul unei persoane, să vedem că nu ne-ar fi bine să vin în locul lor și să întindem o mână? Aparent, prea mult, fiindcă răutățile sunt la ordinea zilei. Am putea lăsa orgoliul, grijile, problemele și, măcar câteva minute cât așteptăm autobuzul să poftim pe cineva sub umbrela noastră.

 

Un profesor gândește în afara cutiei, zece predau comunismul

Un profesor gândește în afara cutiei, zece predau comunismul

La Școala Gimnazială „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca profesorii își doresc ca cei mici să învețe, să știe cât mai multe lucruri. Aici, amenințarea cu notă mică nu este crezul suprem.

„Scopul nostru nu este acela de a-i pedepsi pe copii, de a le da note mici, de a-i face să nu mai aibă încredere în ei, să considere că sunt incapabili. Scopul nostru este acela de a-i educa, de a-i învăța cât mai multe lucruri. Noi nu vrem să îi surprindem cu lecția neînvățată, ci vrem să îi ajutăm să învețe lecția”, a spus o profesoară care predă la Școala Gimnazială Iuliu Hațieganu.

Aceștia sunt primii pași spre un sistem educațional normal, în care elevul nu trebuie să se teamă de note, de dezamăgirea părinților, de pedepsele acestora. Elevul are cu adevărat șansa să învețe. Testele nu se dau neanunțate. Nu există noțiunea de test-fulger, pe care mulți profesori încă îl practică, pentru a vedea cât de bine stăpânește copilul informația. Or, la prima oră într-o zi de luni, un test fulger arată doar cât de buimac este un elev care timp de 2 zile nu a fost sub presiune constantă și a avut timp să se relaxeze.

Spuneam că este un prim pas spre civilizație, nu? Ei bine, la doar câteva zeci de kilometri distanță, la Liceul Teoretic „Octavian Goga” din Huedin, profesorii îi ascultă pe copii din lecții pe care nici măcar nu le-au predat.

Un profesor care a predat la același liceu, s-a pensionat recent. Își învăța copiii să iubească materia pe care o preda. Nu le dădea note mici, nu țipa la ei dacă nu știau lecția.

„Trebuie comunicat cu elevul. Poate în ziua aceea îl doare capul, poate nu a dormit bine, poate are probleme în familie. Discut cu el și îi dau șansa să răspundă ora viitoare”, a spus profesorul în nenumărate rânduri.

De asemenea, găsea mereu noi metode prin care să le stârnească elevilor curiozitatea: muzică, joculețe, glume. Însă niciun alt profesor nu a fost curios să învețe de la el, să preia puțin din acest stil de predare.

Un alt caz, la același liceu. Un profesor, supărat că niciunul dintre elevii clasei la care predă nu a ales să dea bacalaureatul din materia lui, se răzbună printr-o atitudine de batjocură, prin examinări dificile și prin foarte multă presiune.

Și uite așa este un pas înainte și trei înapoi, în acest caz. Nu avem cum să evoluăm dacă nu privim altfel, dacă elevii trăiesc în teamă. Se poate respect și fără teamă. E simplu. Însă mulți dintre profesori aplică ceea ce au învățat: adică dictatura. Însă stau și mă gândesc uneori, ce satisfacție simte un profesor la sfârșitul orei când pleacă și îi lasă pe copiii năuciți, cu prea multe semne de întrebare, în loc să îi lase cu câteva noțiuni noi, pe care le-au înțeles și pe care vor putea să le folosească și peste câțiva ani. Cum se simt când o nouă generație a absolvit, dar niciunul dintre elevi nu va spune despre ei că sunt profesorii lor preferați?

Interviu cu scriitorul Justin Dumitru

20525526_1420019984732382_6365597334089714451_nÎ – Ce mai faci, scriitorule?

Cititorul se bucură de timpul lecturilor de vară! Scriitorul e încă în perioada de acumulare pentru eventuale noi provocări. Când citesc încerc să potolesc intuițiile resuscitate de extazul lecturilor trecute, așteptând ca lectura prezentă să mă invite la înțelesurile fine pe care autorul le rezervă meșteșugului său. Abia când postura se inversează constat că, uneori, datorită exercițiului, e ușor să pui câteva idei cap la cap și să percutezi printr-o formă relativ nouă, stârnind curiozitățile publicului în prelungirea a ceea ce dinamica textului suscită; însă doar aparența salvează această ușurință, pentru că a te situa în fața propriului meșteșug și să fii convins că îți ești fidel e o mare provocare. Trebuie să păstrezi în față modelul invitației pe care o lansezi publicului.

Î – Și care este invitația lansată publicului, Justin?

Normalitatea, așa cum o regăsim într-un registru unitar al educației sănătoase, din care fac parte cultura instituțională ( mai prost organizată și, tot mai des, glorioasă în rateuri ), cultura înaltă ( nu e musai să fie universitară, aici intră, bunăoară, maeștrii actului pedagogic prin excelență dialogal ), cultura de pe linia tradiției ( credința și ambianța spirituală contribuie la echilibrul persoanei și la convivialitate, unde e cazul ). Normalitatea e simplă dacă treci peste complexul fantomatic al dedublării de dragul adaptării. Memento mori! Deci e prea scurt pelerinajul ca să fii altcineva. Toate culturile menționate anterior sunt benefice prin cumulare și distilare ( pe accent spiritual). Trebuie doar să ai device-uri pentru ele.

Î – Sunt scriitori care își falsează meșteșugul, așa cum îl numești?

Nu își falsează meșteșugul. Nu au meșteșug. Nu poți să te așezi să scrii doar pentru că ai la îndemână un stilou și o foaie albă în față. De când ai început să scrii și până vei ieși din lume ai obligația să îți trasezi careul, să nu fii confundat cu scriitorii de telenovele și de stand-up fiction. Au și ei locul lor. De fapt, acei autori seamănă cu multinaționalele, globali și livrabili maselor. Eu prefer un semn de carte cu numele meu, în nici un caz un steag sau un panou publicitar pe care, momentan, nu le merit.

Î – Spune-mi un autor care își merită notorietatea și panoul publicitar?

Evgheni Vodolazkin.

Î – De ce?

Pentru că reușește să scrie deasupra timpului. Câteva romane de-ale lui vor rămâne reper pentru subiecte greu de abordat.

Î – De curând ai terminat prima facultate, Academia de Studii Economice. Poți spune că ai trasat un bilanț?

Parțial. Mai degrabă am trasat o linie punctată. Teologia ( urmată în paralel cu A.S.E.-ul ) este acea direcție bine definită în mine. Într-o societate contorsionistă și bagatelizată care își dorește abrogarea actelor fondatoare bunului simț, adică toleranța, disponibilitatea sinceră, misiunea – revendicată din observații subtile ale evoluției personale, ca plan existențial, umilitatea ( atenție, nu umilința!) ca formă de smerenie în vederea stabilirii unor granițe ale puterii și suflului uman, nu poți decât să te folosești de conștientizarea acestor decadențe, adică de reacția minții treze și igienizate, formându-te pentru nevoile altora. Întrucât nu e nevoie să zbierăm în competiția din arenă, ci să creștem răbdători la poarta ei, ridicând lângă zidurile-i bete un munte, îmi doresc să cred în analiza mai nuanțată a vieții, nu să emit ipoteze avide de monopol mediatic.

Î – Cum se va numi următorul volum de poeme?

,,Te sărut după sărutul cafelei. Se vor regăsi acolo majoritatea poemelor scrise din liceu până la finele primului an de facultate, inclusiv câteva recente, care rezumă statutul scriitorului în pragul alegerii coastei adamice potrivite.

Î – Îți mulțumesc pentru interviu! O zi cât mai plăcută!

Cu drag! Gânduri bune!