Micile Universuri care s-au format în Parcul Central din Cluj

Micile Universuri care s-au format în Parcul Central din Cluj

Îmi place mult să citesc despre lucruri palpabile, despre oameni pe care îi întâlnim zi de zi, dar poate cărora nu le-am dat importanță, despre locuri pe care, poate, le-am frecventat de sute de ori, însă nu le-am văzut potențialul. Îmi place ca atunci când citesc, să pot să îmi imaginez că sunt acolo, că ascult poveștile personajelor, că le simt bucuria și tristețea, să simt că trăiesc prin ele.

Ei bine, cartea Stația Parcul Central scrisă de Luminița Rusu, a reușit să îndeplinească toate aceste condiții. De mult nu mi-a fost dat să citesc o carte atât de bună a unui autor contemporan, clujean. Am devorat cele câteva sute de pagini și am trăit prin ele. Am „stat” pe aceeași bancă cu Damian, care aștepta o iubire ce nu mai avea să vină, am simțit simplitatea vagabondului Frone și, pentru câteva ore, am simțit din plin atmosfera din Parcul Central, chiar dacă prea rar îmi fac drumul pe acolo.

Luminița a reușit să surprindă o lume într-o lume, să pună pe hârtie niște vieți care se leagă de Parcul Central din Cluj, mici universuri extrem de fabuloase. Dacă o fi ascultat poveștile sau și le-o fi imaginat ea, asta nu am de unde să știu, dar, în final, pentru mine nici măcar nu contează. Cert este că Luminița Rusu are un stil extraordinar de a surprinde esența sufletului omenesc, dar și cea a locurilor. Simțul detaliului este fabulos, dialogurile sunt pline de substanță, iar zbaterile interioare ale personajelor se pot aplica fiecăruia dintre noi.

Prima dată am pus mâna pe carte, într-una dintre vizitele mele prin Librăria Universității. Nu am cumpărat-o atunci, deși primele rânduri din carte mi-au rămas în minte zile în șir. Și bine am făcut, că apoi am pus mâna pe ea, cu autograf! Astfel, rândurile care mi-au captat atenția au fost următoarele:

„Toți scriitorii sunt nebuni! Ne-buni, nu răi. De ce scrii, mă? De ce scrieți toți? V-ați gândit că poate nu citește nimeni, că toată lumea are gânduri și oamenii normali spun vorbe ce se risipesc cu prima uitate? Doar ăsta e rosul gândului, să piară pentru a se naște altul nou”.

Într-o perioadă în care se scrie mai mult decât se citește, în care cărți proaste sunt înghesuite pe rafturile librăriilor, Luminița Rusu, care a absolvit Facultatea de Farmacie a Universității de Medicină din Cluj, deci care nu este un om al literelor în ceea ce privește meseria, a reușit prin această carte să dea clasă multor veleitari. Perfecționistă și extrem de dură cu ea însăși în ceea ce privește scrierile sale, cred că Luminița va surprinde în continuare.

Este o carte care merită citită și pe care nu o veți putea lăsa din mână.

Poza a surprins entuziasmul meu în timp ce Luminița semna cartea, fiindcă Ovidiu Manoilescu e mereu pe fază.

Advertisements

Floreștiul se afundă în căcat, floreștenii comentează pe Facebook

Floreștiul se afundă în căcat, floreștenii comentează pe Facebook

Problemele comunei Florești sunt multe. De la aglomerație, la canalizare, la blocuri construite între case, la autorizații de construcție aruncate în stânga și în dreapta, la fel cum ai arunca bani la lăutari să bage una „de dragoste și dor”.

Oamenii petrec ORE întregi în trafic. Se fac promisiuni peste promisiuni în legătură cu centuri ocolitoare, cu metrouri, cu OZN-uri, dar, în fond și la urma urmei, se stă. Șansele să ajungi mai repede PE JOS acasă după o zi lungă la serviciu cresc exponențial pe măsură ce din ce în ce mai mulți oameni se mută în dormitorul Clujului.

Floreștiul se afundă la propriu în căcat ori de câte ori plouă, fiindcă refulează canalizările. Iar oamenii sunt revoltați. Dau vina pe Șulea. Îl atacă, îl înjură și își varsă frustrările, necontenit pe rețelele de socializare. Pare că populația s-a trezit și va merge în masă la vot, desigur, doar să aibă pe cine să voteze. Sunt oameni care luptă zi de zi cu sistemul. Care fac plângeri, care apelează la autorități, care își sacrifică timpul lor liber pentru a aduce un pic de speranță în viețile floreștenilor. Printre ei se numără Daniel Meze, Iulia Ungurean, Bianca Toth, Serhat Topbas.

Dar, din câte se observă, pe floreșteni îi doare fix în partea dorsală. Fiindcă se plâng pe rețelele de socializare, dar când e momentul să facă ceva, orice, nu se pot desprinde de ecranul telefonului sau cel al laptopului.

Din acest motiv la strângerea de semnături în cadrul proiectului #Fărăpenali în funcții publice, s-au prezentat cu buletinele 2720 de persoane. Adică MAI PUȚIN decât numărul voturilor pe care le-a primit Șulea în 2016.

La ultimul recensământ, cifra locuitorilor din Florești este de peste 22.000 de mii și e în creștere. Desigur, mulți au buletine pe Cluj, majoritatea ca să poată să își trimită copiii la școală.

Restul de 20.000 de oameni ce au făcut? Și chiar credeți că merită să sperăm că va merge cineva la vot? Și aveți tupeul să îi contactați pe cei din presă pentru problemele voastre în orice zi a săptămânii, noapte la doișpe? Păi nu vă e rușine?

Musai să te măriți până la 35 de ani

Musai să te măriți până la 35 de ani

Autobuzul, cu toate formele de viață pe care le transportă, este de cele mai multe ori o sursă veritabilă atât de înțelepciune, cât și de amuzant. Când cei doi factori se combină, rezultatul este unul minunat, care trebuie împărtășit numaidecât.

Autobuz. 9.
Un bătrânel random e lângă mine.
– Și? Ești căsătorită?
– Nu.
– Lasă, că se orânduiesc treburile. Ăla care-i pentru tine îi pus deoparte.
– Sunt sigură că așa e.
– Sau poate faci ca fiică-mea. Are 35 de ani. Putea să se mărite și să aibă 2-3 prunci până amu. Dar nu a vrut. No, și amu stă și așteaptă să vină altu. A tot aștepta.

Slavă ție, bancomat

Slavă ție, bancomat

Sunt puține lucruri care mă deranjează pe lumea asta. Încerc să iau totul cum vine și să nu îmi fac nervi aiurea, că tot am eu de pierdut. Însă, ce mă irită în mod deosebit de o vreme încoace are legătură cu băncile și cu cardurile. Mai exact, cu Banca Transilvania, că la ei am cont.

În primul rând eu nu pot concepe CUM în anul 2018 se mai lucrează cu bani cash. Salariile ar trebui puse direct pe card și totul plătit cu cardul sau chiar cu telefonul. Este o aplicație șmecheră, se numește BT Pay și totul se rezolvă în câteva secunde. Facturile se plătesc online, la fel, în câteva secunde.

Apoi, nu înțeleg bancomatele unde se pot face depuneri, dar poți depune DOAR CÂTE O BANCNOTĂ PE RÂND. Săptămâna trecută, fiindcă eu primesc salariul în mână, am mers la un astfel de bancomat să depun banii pe card. Și NU a vrut să îmi ia banii. Așa că m-am așezat în genunchi în fața lui, să pot să îi introduc cum trebuie. Fiindcă fanta în care se pun bancnotele se află EXTREM de jos. Cum să vreau să dau bani și să nu îi primească? Desigur, lumea s-a uitat la mine ca la o nebună. Așa că, slavă ție, bancomatule, atâta că eu nu m-am rugat, ci am injurat printre dinți.

Și, de asemenea, m-am enervat extrem de tare în urmă cu două săptămâni când a trebuit să îmi refac asigurarea pentru apartament. Am fost la CINCI sucursale și nimeni nu a avut timp și/sau chef de asigurarea mea. Care durează 5 MINUTE.

A, da… să nu uit că în Cluj-Napoca, în 2018, încă există magazine în care NU se poate plăti cu cardul. CUM?

România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

România celor care nu voiau să plece, dar nu cred că mai pot rămâne

Nu voiam să plec din țară. Nu voiam să îmi las prietenii și familia, casa de la țară, oamenii zâmbitori, munții, aerul curat, apusurile. Ba mai mult, am militat mereu printre prietenii mei, să nu plece nici ei. Fiindcă noi suntem viitorul, fiindcă încă mai putem face o schimbare. Pe unii i-am convins, cu alții mai vorbesc pe whatsapp. Îmi spun despre dorurile lor, despre singurătatea care îi bântuie acolo, dar nu mai au la ce se întoarce.

Dar de aproape o lună, plâng în fiecare zi. Plâng pentru oamenii care au ieșit în stradă de nenumărate ori, pentru cei care de ceva vreme dorm în corturi în Piața Unirii, încercând să tragă un semnal disperat de alarmă. Plâng pentru că ROBOR-ul crește încontinuu de prea mult timp. Plâng pentru că prețurile sunt mult prea mari, iar salariile prea mici. Plâng pentru că prea mulți români trăiesc în sărăcie, în timp ce alții muncesc doar ca să supraviețuiască.

Și de când plâng mă gândesc tot mai serios să plec, mai ales că îi văd pe cei „de sus”, cei care ar trebui să aibă grijă de un popor, de 19 milioane de suflete (un număr în scădere!), că se ceartă pentru orgolii personale și modifică legi pentru a nu fi pedepsiți pentru ilegalitățile comise.

Și nu cred că sunt singura care plânge… Avem o țară mică, dar avem nevoie de ore întregi să facem câteva sute de kilometri, fiindcă sunt distruse drumurile. Și ne distrugem și noi mașinile din cauza asta. Avem prea mulți asistați sociali care nu vor să muncească. Avem prea mulți primari care distrug orașe și comune în loc să le ridice. Avem trafic infernal și blocuri lângă blocuri. Avem păduri care încet, dar sigur, dispar, fiindcă e mai ușor să închizi ochii. Avem copiii de 10-11 ani care se sinucid de dorul părinților, plecați în străinătate. Avem prea mulți analfabeți funcționali. Avem multe cărți, dar pe nimeni care să le citească.

Avem oameni care au plâns la moartea Regelui Mihai, dar care nu au mers la vot. Dar pe cine să votezi? Măcar, să votăm răul cel mai mic, dacă bun nu este. Pe cineva care fură cu limită, fiindcă avem hoți. Prea mulți hoți, de la doamna care îți vinde o pâine la magazin, până la politicieni. Fiindcă așa am fost învățați.

Totul e stricat la noi în țară și, din păcate, nu mai văd ce ar putea fi reparat. Dar unde să plec și ce să fac, după ce am investit în mine pentru ca apoi, să pot da ceva României mele frumoase, pe care alții o distrug?

„La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…”

(George Coșbuc, Noi)

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat

Cred că sufletele noastre au fost cele care s-au atins cu adevărat.

Pielea noastră și-a imprimat în repetate rânduri mirosul celuilalt, iar buzele, însetate, s-au înfruptat unele din altele fără milă, nelăsând nicio respirație să treacă. Au fost zâmbete și a fost liniște. Atât de multă liniște… până nu a mai fost.

Atunci au început lacrimile, țipetele și cu toate că trupurile se căutau la fel de des, sufletele începuseră să se ascundă de toată răutatea ce plutea în jurul nostru.

Atunci tu ți-ai văzut de drumul tău, iar eu de al meu. Ai început să iubești o alta, eu un altul, fără cea mai mică urmă de dorință de a ne întoarce la ceva ce, poate, întâlnim o singură dată în viață. Ai fost o iubire, am fost o iubire. Au mai fost și altele, vor mai fi și altele.

Însă, mi-ai apărut în vis și degetele noastre s-au atins, la început timid, apoi s-au pierdut într-o îmbrățișare a palmelor. Ne priveam așa cum am făcut-o în ziua aceea de mai, pe terasă, când am cronometrat, să ne privim în ochi timp de 4 minute, iar nouă ni s-a părut că au trecut doar câteva secunde. Fiindcă atunci nu aveam nimic de ascuns.

Apoi ne-am întins pe spate, iar cerul a început să deseneze cu nori și cu stele povestea iubirii noastre, așa cum niciun pictor nu ar fi putut să o cuprindă vreodată într-un singur tablou.

Duminica de Paște

E prima zi de Paște, iar eu, după multă vreme, simt liniște. Nu mă preocupă nici știrile, nici iubirea neîmpărtășită.

Mă trezesc și merg țintă spre terasă. Razele soarelui m-au îndemnat să ies să citesc, să scriu. Țin în mână cartea Alinei, pe care mă chinui de o săptămână să o citesc. Stau noaptea în pat și îmi alung coșmarurile. “Mai lăsați-mă puțin, să mai gust din sufletul acestei fete. Să mă bucur că o cunosc și să mă cutremur gândindu-mă prin ce a trebuit să treacă pentru a ajunge cine e azi, pentru a deveni în cele din urmă o parte din mine”. Dar ele nu mă ascultă și adorm cu cartea în brațe, gândindu-mă că o cunosc pe Alina de câteva zile și nu aș vrea să îmi închipui viața fără ea, fără iubirea ei pentru Victor și fără cuvintele dulci pe care i le spune cățelușei Maya.

Pe terasă, mama și tata povestesc și râd. Ea îl sărută grăbită pe umăr. Tata se ridică și fuge în bucătărie să îmi pregătească o ceașcă de cafea. Pun în ea ce a mai rămas din frișca pe care o pregătisem pentru tort. Stăm pe terasă, tata îi masează mamei mâinile și picioarele. Mă uit la ei cu drag și pentru prima dată nu tânjesc să fiu și eu iubită în felul acesta. Mă bucur de iubirea lor. Le povestesc de Alina și de cartea minunată pe care a scris-o. Tata o răsfoiește puțin și mă întreabă de ce sunt atâtea însemnări.

“Voi vorbi la lansare și nu am vrut să uit ce am simțit când am citit”, îi răspund.

Ei pleacă în grădină și îmi lasa terasa doar pentru mine. Iau cartea, dar las pixul. Vreau doar să simt. Gândurile vor veni ele după aceea. În același timp, câteva zeci de kilometri mai încolo, Alina citește rânduri scrise de mine.

“Oare ce legături nebănuite se creează acum prin Univers, între suflete, datorită nouă?”, o întreb.

Citesc despre iubirea ei pentru Victor, mă bucur și mă liniștesc mai tare că, într-adevăr, iubirea ține întreaga lume și nu mă mai tem că voi rămâne singură. Iar dacă voi rămâne, voi putea mereu să scriu despre iubirile altora. Să le fac nemuritoare.

N-am crezut că cineva poate să îți acapareze mintea și sufletul așa cum a făcut-o Alina în ultimele zile. N-am crezut că e posibil, după atâta luptă cu neîncrederea, să iubesc pe cineva după primul schimb de cuvinte. Mulțumesc!