Cărțile nu mai au niciun cuvânt de spus

Din păcatbooks1e pentru mine, sunt o persoană activă pe Facebook și distribui ce-mi place, postez poze, îmi dau cu părerea ca orice alt om plictisit. Însă, mă deranjează modul în care oamenii reacționează în ceea ce privește informația pe care le-o ofer.

De ceva vreme au început pregătirile pentru  Festivalul de Carte Transilvania, iar eu, din dorința de a promova cultura, am distribuit câteva link-uri, ba chiar mi-am pus poză de cover. Reacții? Aproape niciuna.

În schimb, dacă am zis că mă uit la un film, 10 like-uri, am zis că merg cu trenul, 8 like-uri, am postat un status în care mă revoltam în legătură cu nunțile, 25 de like-uri.

Am ajuns chiar atât de superficiali? Cultura nu are nimic de spus în fața pozelor și a check-in-urilor? Chiar nu mai au cărțile niciun cuvânt de spus?

Advertisements

Scriitoarele de care a uitat Cărtărescu

Criticii îi împart pe scriitori în fel şi chip, după afinităţi, după generaţii, după familii de spirite şi după curente literare, dar în ceea ce mă priveşte cred că ei pot fi tot atât de bine clasificaţi în scriitori care-au avut puţine femei şi scriitori care-au avut multe femei. Nu intru aici în amănunte, oricât ar fi de semnificative: ce-nseamnă, adică, să ai o femeie, de ce mă refer doar la scriitori bărbaţi, ce se-ntâmplă cu autorii gay etc. Recunoşti imediat scriitorii care-au avut multe femei la viaţa lor: în paginile acestora personajele feminine sunt un soi de automate cu păr lung (şi blond), cu sâni mari şi funduri rotunde, care vin când le chemi şi dispar după ce acţiunea – dă-i şi trage-i! – a ajuns la bun sfârşit. Erotismul nu e mai important la ei decât masa de prânz sau decât o partidă de tenis.
În schimb, cei ce-au avut puţine femei (nu mai vorbesc de cei care n-au avut nici una, sunt şi nefericiţi dintr-ăştia) au tendinţa maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanţă a zâmbetului lor, să-ntoarcă pe toate feţele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeiţe a dragostei şi a morţii. Întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experienţă.

– Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, ”…A lovely little jewish princess…”

10616457_820731217947466_1394150605559651062_n

Am recitit a nu-știu-câta-oară această carte și este prima dată când am observat cu adevărat acest citat, iar de câteva zile nu mi-l pot scoate din minte. Adică, este adevărat ceea ce scrie acolo… însă cum rămâne cu scriitoarele? Nu sunt ele în aceeași situație? Dacă iubesc un singur bărbat, nu-i voi pune fiecare por pe hârtie? Ei bine, aici suntem puțin în dezavantaj, fiindcă unde este grația? Senzualitatea? Formele mai mult sau mai puțin pline a femeilor cu care scriitorii își umplu rândurile? Desigur, mă refer la cei care au avut puține…

Cred că eu aș putea scrie mult mai multe despre o femeie decât despre un bărbat. Fiindcă, până la urmă voi epuiza gesturile și cuvintele romantice… voi epuiza ridurile de sub ochi sau venele care pulsează pe tâmple. Însă un scriitor, poate umple mii de pagini cu rozul trandafiriu al buzelor sau curbura sânilor. Aș putea scrie despre umerii lați sau brațele puternice care mă țin în brate, dar apoi? Buzele sunt poate prea uscate, iar pectoralii sau pătrățelele nu sunt foarte romantice.

Așa se explică de ce toate muzele au fost femei?

L-am uitat pe Coelho

burning paper 02Acum câțiva ani am fost îndrăgostită de un tip cu câțiva ani mai mare decât mine. Zic și eu ”îndrăgostită” … mai mult a fost, cred eu acum, pasiune, atracția spre interzis, săruturile pe ascuns, romantismul și maturitatea pe care nu le găseam în băieții de-o vârstă cu mine. Și am fost atât de ”îndrăgostită” de el, încât toată esența sufletelor noastre am așezat-o pe foaie. Poate de aceea s-a terminat și atât de repede.

Cred că așa mi-am ars iubirile, transpunându-le în cuvinte.  Am fost prea ocupată să creez, ca să fiu prezentă.

În orice caz, el m-a rugat să-i promit că îmi voi completa colecția cărților lui Coelho și le voi citi și reciti, în speranța că, undeva, cândva, împreună vom scrie cărți mai tari decât a acestuia.

Astăzi, după atâta timp, mi-am dat seama că nu am cumpărat toate cărțile, iar pe Coelho l-am uitat…

De fapt… dacă mă gândesc mai bine, nu mi-am ars iubirile. Le-am pus doar la păstrat, cu puțină naftalină să nu le atace moliile. În schimb, am crescut și au încetat să-mi fie bune… mi-au rămas mici.