Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește?

aEGeXYN_460sCe ne putem face când ultima speranță că în această lume poate exista o fărâmă de iubire și compasiune, încet începe să se stingă? Ce putem face când știm că mai sunt doar câteva ore și tot în ceea ce credem va dispărea și vor rămâne doar fărâme din ceea ce a fost… poate nici măcar atât. Și din noi ce va rămâne? Un trup fără suflet? Un trup care nu mai are motiv să se trezească dimineața cu zâmbetul pe buze, ci… doar să se trezească? Să învețe, să muncească, să trăiască și să moară fără să simtă iubirea nestatornică, halucinantă, atât de necesară precum aerul și precum apa?

Cum să trăiești la fel când nu mai simți fiorul acela pe șira spinării la gândul că cineva îți oferă constant fericire? Că uneori îți pompează atât de multă încât o dai celor din jur, că tu ești plin? Ce ai face? Ai citi? Ai ieși în cluburi printre tot felul de oameni dubioși și disperați? Ai putea cu ușurință să simți alte buze că le ating pe ale tale?

Cât ar dura să te aduni măcar puțin? Să fii măcar o grimasă din ce obișnuiai să fii? O zi? Un an? Sau vei aștepta o altă viață să încerci o nouă iubire, de teamă, că sufletul ți-e prea obosit?

Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește? Ce găsim printre ruine?

Advertisements

Când ne împodobim inimile?

micul
“Dar dacă vii oricând, nu voi ști niciodată la ce oră să îmi împodobesc inima…”

Micul Prinț
Antoine de Saint-Exupery

Am spus de nenumărate ori că ”Micul Prinț” e răspunsul la toate întrebările…

Așa sunt oamenii… ies și intră în viața noastră ori de câte ori au chef, până ajungem să nu știm ce să mai credem… Și iertăm necontenit, în speranța că de data aceasta va fi altfel, că de data aceasta vor rămâne.

Dar dacă ne-ar iubi suficient încât să fie o prezență constantă în viața noastră, am ști când trebuie să ne împodobim inima. Ce împlinire poate să aibă o persoană, care, de câte ori revine, noi avem inima goală?

poză

Povești de ocazie (I) – Tocmai din Veneția

italianFranco are 52 de ani, este italian… stă undeva lângă Veneția și vine încă de pe vremea lui Ceașcă în România, pentru a se odihni. Are părul până la bărbie și nasul foarte mare.

”Ești foarte formosa” îmi spune, analizându-mă din cap până în picioare.

”Mulțumesc”, îi răspund privind pe geam.

Mă întreabă ce părere am despre Iohannis, dacă va face treabă bună. Nu i-a plăcut niciodată de Ponta și spune că politicienii noștri fură prea mult, iar salariile sunt prea mici. Mă întreabă cât câștigă iubitul meu. Îi răspund că suma x.

”Și crezi că din două salarii de X lei, adică Y euro, puteți trăi? Ești una fata eleganta, îți cumperi haine, formosa. La noi și pensiile ajung la 15 000 de euro.”

Liniște.

”Ai un corp foarte senzual, să știi. Îmi place.”

”Am câteva kilograme în plus” îi arunc într-o doară și continui să privesc pe geam.

”Ce? Tu crezi că bărbaților le plac femeile din reviste? Doar să privească, nu să pună mâna. Pe ce să pună mâna? Pe oase și machiaj?”

Apoi a continuat să-mi povestească despre prostituate și cum în Italia poți să naști la spital, iar dacă nu vrei copilul, îl lași acolo. Ocazional mă lua de mână, dar mi-o trăgeam politicos, simulând un scărpinat de ureche sau un SMS.

”Pe voi țiganii vă fac de rușine în lume.”

Mă bucur că mai sunt străini care realizează asta.

M-a lăsat undeva în centru. Nu a vrut să-mi ia bani. Mi-a pus mâna pe picior și, apropiindu-se, mi-a mulțumit că i-am ținut companie. Am coborât din mașină, i-am trântit ușa în nas și i-am făcut politicos cu mâna. De treabă italienii ăștia.

Să ne exprimăm iubirea

communicateÎnvățând în anul I la ICRP (Introducere în comunicarea și relațiile cu publicul) am citit, că un cercetător pe nume B. Rime, a încercat să descopere cât este de importantă comunicarea non-verbală în legăturile interumane, în special în cazul îndrăgostiților.

”Experiențele ca procedură au fost relativ simpl. El a lucrat cu perechi de îndrăgostiți care trebuiau să-și manifeste iubirea prima oară prin canal verbal și non-verbal, iar apoi, punându-se un ecran opac între cei doi, aceștia trebuiau să facă același lucru.”

Este atât de greu să îți exprim iubirea, iar 500000 de cuvinte nu ajută, dacă acestea nu sunt însoțite de un zâmbet, o îmbrățișare, acea sclipire a ochilor, un sărut, o mângâiere. Nu sunt decât cuvinte goale.

”Rime consideră și el, după mii de observații, că prin comunicarea non-verbală se transmite aproximativ 65-70% din conținutul unui astfel de mesaj.”

Eu mă gândesc ce dificil e să îți arați iubirea când stă un ecran opac între tine și persoana pe care o iubești…

Și apoi mă gândesc că.. de cele mai multe ori orgoliul reprezintă acel ecran.

sursă: ”Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice” – Flaviu Călin Rus

sursă poză

Uneori cerem prea mult

happCâteodată ne dorim prea multe, iar alteori prea puține… cert e că niciodată nu ne mulțumim cu ceea ce primim. Și de ce am face-o? Cu un Univers atât de mare așternut la picioarele noastre, probabil, în subconștient realizăm că sursele sunt infinite, așa că vrem din ce în ce mai mult.

Însă… ne gândim vreodată că oamenii nu sunt infiniți? Nici generozitatea lor, nici bunătatea lor, nici iubirea lor… nici măcar sufletul lor… toate au o limită…

Iar noi continuăm să cerem…

Dar când vom da ceva în schimb?

Și știu că am cerut de mult prea multe ori imposibilul… și îmi pare rău… fiindcă eu nu știu ce să dau în schimb… dar poți oricând să-mi ceri.

Sau de fapt… nu-mi cere nimic. Fiindcă m-am săturat să dau. Și deși am cerut… nu am primit.

poza

De cine ne despărțim când ieșim dintr-o relație?

Am tot stat și m-am gândit și am ajuns la o concluzie: în momentul în care ieși dintr-o relație, nu te desparți doar de el, ci te desparți de o întreagă lume.

break-up

Te desparți de patul lui în care dormeai atât de bine și de bucătăria lui unde totul îți era la îndemână. Te desparți de rezerva lui de ciocolată care era acolo pentru vremuri grele.

Apoi, te desparți de locurile voastre preferate, fiindcă sunt prea multe amintiri. Saluți respectuos cafeneaua pe care o frecventai încă dinainte să apară el, fiindcă… ai băut prea multe cafele cu el acolo și acum e prea goală.

Parcă nici patul de acasă nu îți mai este atât de drag ca înainte, că încă poartă aroma filmelor văzute împreună.

Te desparți de mama lui, care, din anumite puncte de vedere era mai mișto decât mama ta, fiindcă de multe ori îți ținea partea și puteai sta de vorbă cu ea la o țigară.

Te desparți de prietenii lui, de ieșiri în cluburi sau la iarbă verde… Nici cu prietenii tăi nu e totul roz, că s-au atașat de el și mai apare uneori în poveștile lor.

Parcă nici cartea ta preferată nu îți mai face cu ochiul. Da, aia pe care ai citit-o de zeci de ori și pe care o știi aproape pe de rost… fiindcă ți-a trebuit ție neapărat să o împarți cu el, să-i povestești și să-i citești pasajele care îți plac cel mai mult.

Dar locul unde mergi tu să îți limpezești mintea și să îți liniștești sufletul? Până și acolo acum vei auzi ecourile râsetelor lui.

Așadar, cu ce rămânem intact în momentul în care ieșim dintr-o relație? Câte lucruri sunt care le-am păstrat pentru noi? Și cât din noi mai avem? De cine ne despărțim și cine rămâne cu noi? Când se termina o relație nu pierdem doar un om. Poate pierdem zece oameni și o grămadă de chestii pe care le adoram înainte.

sursă poză

Un perete plin de poze nu mă ajută prea mult

Broken_Promises_by_HerrFousNu înțeleg de ce oamenii promit lucruri și apoi nu se țin de cuvânt. ”Eu nu te voi face să suferi”, ”nu te voi supăra niciodată”, ”voi fi mereu alături de tine”… Și apoi au uitat ce au spus, au tratat totul superficial.
E ok… sunt obișnuită cu ideea că oamenii vin și pleacă. Dar sunt unii care nu pleacă definitiv, ci se întorc constant, te amăgesc, te lasă iar.
Oricum… cei mai groaznici mi se par cei care își tatuează numele pe sufletul tău. Mai mult, îl încrestează… și când sunt mulțumiți de rezultat, vin cu un ”îmi pare rău, dar nu pot să-ți fiu toată viața alături.” Atunci doare cel mai rău. Fiindcă, apoi, oricât de mult persoane încearcă să acopere găurile, nu vei mai reuși să alungi sentimentul acela că te simți singur….
Citisem undeva că nu e o soluție să arzi pozele, să blochezi amintirile, fiindcă de fapt doar ești într-o stare continuă de negare. Ei bine, nu știu cum să spun că… un perete plin de poze nu mă ajută prea mult.
Orgoliul. Asta mă ajută să zâmbesc în fiecare dimineață.
Ceea ce e mai nasol e că… uneori e atât de greu să ierți, să uiți…

poza