Nu plouă în luna lui marte. În schimb ninge și nici măcar nu poate fi vorba să ne iubim prin mansarde.
Nu suntem atenți la ce stație trebuie să coborâm și apoi mergem pe jos fiindcă ne-am pierdut abonamentul. Țurțurii își caută ochii, izbindu-se de trotuarul umed. Alergăm. Sufletele ni s-au ascuns sub un cotor de măr, de rușine că și-au uitat pașii.
Ne întoarcem la aceleași repetiții groaznice. Minute, ore, zile închidem și deschidem uși, le trântim de perete și țipăm, doar ca să ni se spună că nici măcar nu țipăm bine. Ar trebui să facem vocalize. ”A, e, i, o, u”, ”ba, be, bi, bo, bu”. Nu rotunjim suficient gura, sunetele nu ies cum ar trebui. Mai trântim niște uși și apoi ne întoarcem iar la vocalize. Începem să realizăm că oamenii au aruncat undeva într-un sertar nemărginirea.
De ce nu mă mai auzi, tu, Lorelei?
Proză apărută în volumul Bere și pantofi cu toc
