Ieri am vorbit despre tine

Nu aDSC_0226m nici cea mai mică idee dacă tu încă mă citești… pari destul de ocupat. Adică… de când te știu ai fost. Însă era o vreme când credeai în mine, că voi ajunge departe cu scrisul.

Au trecut deja 4 ani de când ne cunoaștem. Îți dai seama cum zboară timpul? Și au trecut 4 luni de la ultima noastră conversație. Însă nu mi-ai lipsit. M-am învățat cu golul pe care mi l-ai lăsat și știu cum să trăiesc fericită cu el.

Însă ieri am povestit cuiva despre cum m-am îndrăgostit de tine, cum am devenit a ta fără ca măcar să realizez, cum îmi tăiai respirația și cum speram la multe zâmbete cu tine. Fiindcă vorbeam de iubirea perfectă. Și mulți ani am crezut că tu ai fost iubirea perfectă, însă m-am înșelat și mi-a luat mult timp să-mi dau seama că de fapt alta a fost. Ai fost și tu o iubire… care mă vedea frumoasă pentru cum mă legam la șireturi. Una importantă, care mi-a deschis ochii în multe privințe, m-a lăsat să dau cu capul, să învăț, să cresc. Tu ai fost iubirea care m-a propulsat spre maturitatea sufletească și mentală. Ai deschis fereastra haosului meu și ai început să faci ordine.
Îți mulțumesc pentru asta.

Însă, cu toate că nu ai fost iubirea perfectă, aseară, conturând prin cuvinte primul nostru sărut, mi-a fost dor de tine. Și fiindcă am încetat să-ncerc să-ți scriu, îți las scrisoarea aici. Poate o vei citi… poate îmi vei spune că și eu îți lipsesc din când în când.

Cum e să vezi oceanul

10245478_623678464419803_2832572406441809967_nAm văzut oceanul doar o dată, iar marea de foarte multe ori… însă niciodată nu le-am văzut cu adevărat până nu am ajuns să o cunosc mai bine pe Veronica.

După ce i-am văzut furtunile, am realizat că în ochii ei stă de fapt ascuns oceanul, cu toate valurile și culorile sale din adâncuri. Până și întunericul e acolo, iar eu sunt norocoasă să știu că am văzut măcar o parte din el.

Veronica are 15 ani și parcă-i ruptă dintr-un basm, cu părul ei lung, cârlionțat, care-i aleargă pe ceafă, apoi pe umeri, apoi pe spate, lăsând în urma sa miresme și flori de tei. Iar ochii ei mari și albaștri, care țin captiv oceanul, păstrează și mii de povești, pe care mi le spune cu drag, râzând și gesticulând haotic. Însă, nu știu de ce, în trupul ei firav de copil, a rămas prins un înțelept, fiindcă nu am văzut-o niciodată făcând năzbâtiile specifice vârstei, ci am auzit-o dându-mi sfaturi pe care nu orice adult le-ar fi avut prin ceva buzunar.

998638_427308114056840_1532349920_nAm stat în această seară împreună, cu o cană de ciocolată caldă în față. Eu cu sufletul gol, ea cu iubire cu care să-l umple. Printre altele mi-a zis: știi că am scris ceva despre tine? ”Before I met you, life was like the ocean in a storm. Rough and seemingly never ending. Meeting you was like the sun coming up saying everything was going to be ok”. În aceste câteva cuvinte, ea a reușit să cuprindă tot ce simte pentru mine. Apoi m-a privit tristă, dar mi-a zis glumind: ”tu despre mine nu ai scris niciodată!”. Atunci mi-am dat seama cât de mult o iubesc de fapt și că ei, dintre toate persoanele, cu toate poveștile ce le ține pe foi, în sertărele dezordonate în suflet, nu i-am dăruit nemurirea. Așadar, am vrut să vin cât mai repede acasă pentru a o așterne, să știu unde s-o regăsesc de câte ori îmi lipsește. Însă poveștile ei nu voiau să mă lase, așa că am mai stat, sorbindu-i din priviri gesturile de actriță.

Ea mi-a mers din inimă în minte apoi în degete și într-un final aici… vezi acum, prinți, de ce am vrut să plec?

Difuz

6051fe5fae90d368eb75da2b743dbb5cMă simt de parcă toate iubirile s-au înțeles să mi se îngrămădească în suflet. S-au trezit de dimineață și mi-au umplut timpul cu tot felul de trăncăneli despre doruri, moarte, suflete pereche.

Sufletul nu îmi mai face față. Lacrimile vor să îmi sară în ajutor, dar eu le refuz politicos, aducând în treacăt vorba despre un pretext oarecare.

Nu mai încap iubirile în mine. S-au aliat cu amintirile și complotează împotriva mea. Vor să mă doboare, să mă vadă neputincioasă, plină de praf și răni adânci. Cuvintele se aștern febril pe foaie. Prea multe sentimente, prea puțin timp.

Cuvinte franceze s-au cățărat pe umerii mei și îmi apasă clavicula ruptă, imprimându-se un ”je t’aime” superficial. Mă trezesc într-o cameră roșie. Un aer banal și mese rotunde cu scaune înghesuite în jurul lor. Pe fundal se aude o muzică obositoare, auzită de prea multe ori. Într-un colț întunecos doi amorezi privesc cu pupilele dilatate înspre două televizoare care redau un film din anii ’80.

Sunt de trei ore la masa minusculă și nu își găsesc cuvintele. Probabil nici nu le caută. Televizorul și cafeaua le-au acaparat toată atenția. Ea îl privește la răstimpuri, cerșind la rându-i o privire. El nu o vede, nu o simte. Un strat gros de ceață se așterne peste lumina difuză.

S-au pierdut cândva, în timp ce se țineau de mână.

 

Nu ai nevoie

Ai vrea să te aşezi la un colţ de stradă, să cerşeşti iubire. Să te agaţi de piciorul cuiva şi să-i oferi dragostea ta murdară în schimbul unei iubiri frumoase, plină de râsete şi săruturi pe tâmple.

Însă îţi lipseşte curajul… Preferi să joci cărţi cu dorurile tale şi să pierzi. Preferi să visezi că cineva va deschide o poartă şi va ţipa: “Te vreau doar pentru mine!”

Însă nicio poartă nu se deschide, iar ţie îţi este mereu frig.

Nu ai nevoie de cuvinte inutile aruncate pe o foaie, nu ai nevoie de un simplu “aşa e cel mai bine”.

poza

Puțină rezervă de fericire, pentru când avem nevoie

Am rletterecitit zilele astea o grămadă de mailuri/ mesaje/ scrisori pe care le-am primit de la foștii iubiți. Iar azi… am rămas puțin pe gânduri. Fiindcă am aceste ”suveniruri” care îmi amintesc de zilele frumoase și îmi lasă un zâmbet puțin tâmp și puțin trist pe față. Iar acest lucru îmi arată că… oricât timp ar trece, nu voi putea fi niciodată indiferentă pentru simplul fapt că aceste persoane, pe rând, de-a lungul timpului, mi-au ocupat o parte imensă din suflet. Iar acum amintiri pline de zâmbet sălășluiesc, prăfuite, în sertărele.
Tot timpul voi avea o mică slabiciune pentru acești oameni. Dar nu o slăbiciune care ar putea să devină pasiune. Nu… doar un fel de datorie care mă obligă să nu-i uit, fiindcă odată, mi-au aparținut și le-am aparținut. Și ”datoria” asta mă face să zâmbesc și să fiu melancolică pentru câteva secunde, când îmi amintesc ceva drăguț. Și tot această ”datorie” mă face să răspund unui mesaj sau unui telefon venind din partea unuia dintre ei, chiar dacă au trecut ani…
E surprinzător, dar mereu îmi amintesc lucrurile frumoase… niciodată certurile, luptele pentru orgoliu, minciunile, trădările. Nu, doar zâmbete, emoțiile, fericirea. Cred că acesta este modul în care acționează cu adevărat timpul. Ne ține puțină rezervă de fericire, pentru atunci când avem mai mare nevoie. 🙂

Sursă poză

Amalia, draga mea,

10462823_970759556280861_6002114923068415639_nA venit momentul să mă întind și eu cu urările, că surprizele și cadourile cred că au fost destule. Îți mulțumesc că exiști și faci parte din viața mea. Îți mulțumesc pentru zilele și nopțile petrecute împreună și fiindcă mă scoți din cotidian.

Îmi amintesc și acum când te vedeam la mama la coafor cu Dana, cât de mică, umflățică și bosumflată erai. Erai pentru mine unul dintre cei mai enervanți copii. Dar acum ai ajuns o domnișoară frumoasă pe care am ajuns să o iubesc și care mi-a fost alături indiferent câte rele au fost.

Mulțumesc pentru vara asta minunată, care cu siguranță a fost cea mai frumoasă de până acum.

Așadar, îți doresc mulți ani frumoși și sănătoși, în care fericirea să te mângâie la tot pasul și să nu-ți lipsească nicio secundă iubirea.

Și așa… ca sfat. Lucrurile se triază de la sine, iar în final rămân bunii cu bunele și răii cu relele.

Muah!

P.S. Știu că te vei enerva pentru ultima poza, daaar… nu m-am putut abțineee!!!

11836729_893744537360751_4825520516058176075_n

DSC_0433

DSC_0989

N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică

c536336fa24f4405a9f501f19f5cf357M-am născut iarna, dar nu mai țin minte dacă era zăpadă. Nu aveam ochii de acum. Am învățat să vorbesc, să merg, să scriu și să citesc.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut o cea mai buna prietenă la grădiniță. Genul acela de prietenă după care te formezi ca și om, cu care treci alături prin majoritatea primelor dăți, care mereu avea un sfat, chiar dacă habar nu avea cu ce se mânca viața. Ne cumpăram haine la fel și fugeam fără să vrem de-acasă spre îngrijorarea părinților.

Apoi am mai crescut puțin.

Am avut primul sărut la țară, pe o băncuță din lemn căreia i se rupsese spătarul, între doi copaci… de care or fi fost? Cred că doar ei se știu. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem până atunci. Sau poate doar sărutul l-a făcut mai frumos. Două zile mai târziu fura primul sărut al altei fete. Însă nu țin minte dacă am fost supărată.

Apoi am mai crescut puțin.

Mi-am cunoscut cel mai bun prieten și prima iubire în același an. Din frageda-mi neștiință, erau două persoane diferite. Mult mai târziu am învățat că omul pe care-l iubești și care te iubește trebuie să-ți fie cel mai bun prieten. Și aveam atât de multă iubire și speranță-n suflet încât dădeam și parcă nu se mai termina. Pierdeam nopți întregi privind stele și ascultând cântările vântului. Muzica ne făcea sângele să vibreze și era prea mult fum de țigară în jur uneori. Dar era fericire și erau zâmbete calde.

Apoi am crescut puțin mai mult și am fost dezamăgită.

Mi-am lăsat bucăți din suflet în toți oameni care se apropiau de mine. Și încet, rând pe rând, au început să plece cu ele. Să mă dezbrace. Mi-am aruncat prima iubire, m-a uitat cel mai bun prieten. Cea mai bună prietenă  și-a găsit o alta, după cine știe ce considerente. Alții mi-au transmis că joc teatru și unul prost fiindcă s-au prins. O alta ne-a aruncat prietenia pentru un bărbat cu care-și petrece nopțile plângând.

Mi-am cunoscut a doua iubire care m-a învățat să las orgoliul la o parte și apoi m-a lăsat ”să cresc” fără el și fără singura mea armă de apărare.

Apoi am mai crescut puțin.

Am ajuns la facultate și am sperat la oameni noi, la suflete noi, la valori și principii împărtășite. Am dat de varietate, însă m-am lovit de prea multă răutate. Am învățat că oamenii se pot mânca între ei. Au trecut trei ani și zeci de prietenii care promiteau veșnicia.

Apoi am mai crescut puțin.

Au interevenit orgolii, invidii și promisiuni de care nu ne-am ținut. A intervenit și moartea. N-am știut că veșnicia nu e niciodată veșnică.

Și-așa, oamenii pe care îi vedeam alături la nunta mea, la botezul primului copil, la primele fire de păr albe s-au împuținat, până am ajuns să văd un viitor tare însingurat. Uneori mă mai încumet să iubesc, și să-i las să intre… apoi, cred că… fără să vreau, îi alung ca să nu mă fărâmițeze.

poză