Jojolica, o Chiriță modernă

Fratele meu este un tip foarte deștept, însă niciodată nu s-a priceput la înțelegerea tainelor limbii și mai ales a literaturii române. El mereu a avut o încliație deosebită spre științele exacte.

jojolicaÎnsă acum ceva timp a primit o temă foarte interesantă la română și am rămas surprinsă de rezultat. A avut de demonstrat că Jojolica, personajul lui Alexandru Jurcan este o Chiriță modernă.

Fiindcă mi-a plăcut atât de mult cum a abordat această temă, i-am promis că o postez pe blog, ca să se bucure mai multă lume de… talentul său ascuns.

 

Moravurile sociale au reprezentat o sursă de inspiraţie pentru Vasile Alecsandri care le-a satirizat cu succes, având rol moralizator. Chiriţa lui Alecsandri a fost şi este un exemplu perfect de femeie încărcată de astfel de moravuri.

O transpunere ideală a Chiriţei în era modernă o reprezintă Jojolica, personajul creat de scriitorul Alexandru Jurcan.

Jojolica, asemenea Chiriţei, este un personaj care aspiră spre statutul de femeie cultă. Ele “vânează” cultură pentru a fi la modă, fapt pentru care ambele folosesc expresia “aşe e moda”. Din asta putem deduce că personajul lui Alecsandri a reprezentat un punct de plecare în formarea personajului Jojolica.

Ambele sunt două personaje pline de vitalitate ce vor să reprezinte un reper cultural în intervalul de timp în care trăiesc.

Jojolica trăieşte în secolul al XXI-lea, o perioadă în care tehnologia uşurează vieţile oamenilor. Desigur, pentru a fi în pas cu moda aceasta foloseşte cuvinte ce provin din limba engleză, însă adaptate la limbajul ei plin de regionalisme: “blio”;”secăn-han”;”luk”. Chiriţa trăieşte în secolul al XIX-lea în care franceza era o limbă universală, care denotă gradul de cultură. Asemenea Jojolicăi, Chiriţa adaptează cuvintele:”monsiu”;”tambours d’instruction”. Pentru ambele personaje cunoaşterea unei limbi străine de circulaţie internaţională este importantă pentru statutul lor de femeie intelectuală. Rezultatul, însă, nu este cel scontat, reieşind astfel comicul de limbaj.

Ambele personaje sunt căsătorite cu acelaşi tip de personaj masculin. Lenea si lipsa aspiraţiilor spre modernitate reprezintă atât pentru Chiriţa, cât şi pentru Jojolica, un motiv pentru a căuta afecţiune în altă parte. Chiriţa caută afecţiunea lui Leonaş când era deghizat în ofiţer, într-un final chiar  oferindu-i un portret de-al ei, acesta fiind un gest care simbolizează un semn al atracţiei femeii faţă de tânăr în perioada respectivă. Îl descrie ca fiind frumos şi la modă. În ceea ce priveşte personajul Jojolica, ce trăieşte în secolul vitezei în care tabuurile sunt din ce în ce mai puţine, iar „sexul vinde”. Aceasta caută bărbaţi tineri care sa îi îndeplinească fanteziile. Aceasta îl acuză pe soţul ei, Jojolu, că nu este un bărbat „putent”. Astfel cheamă bărbaţi tineri sub diferite pretexte, pentru ca mai apoi să le facă propuneri indecente. De exemplu, Ţuţucu, despre care mărturiseşte: „l-am chemat la mine cu pretext clar să mă ajute să mut frigideru’ de la dreapta în stânga. O venit copilu’. L-am chemat cu gânduri turbate, să pui şi io mâna pă o carne crudă.”

Deoarece mersul în străinătate reprezintă o scăpare din viaţa lipsită de modernitate în care ele consideră că trăiesc, Chriţa călătoreşte în Franţa iar Jojolica în Italia.

În concluzie, caracterul Jojolicăi o face predecesoarea perfectă a Chiriţei într-o epocă modernă afectat însă de răutatea şi egoismul vremii în care trăim.

Advertisements

Îndrăgostește-mă de tine!

Nu ai nevoie de cine știe ce tehnici de seducție ca să mă cucerești. Doar vorbește cu mine. Întreabă-mă ce-mi place să fac. Îți voi răspunde că îmi place să mă îndrăgostesc. Ridică din sprânceană și zi-mi că nu mă poți ajuta să mă îndrăgostesc. Recomandă-mi filme și melodii. Vorbește-mi despre colțul tău de Rai, despre cât de grea e viața.

Du-mă într-un local drăguț, cu tematică rustică, să comandăm dintr-un meniu legat cu ață de lână, să bem ceai din căni de lut și să-mi desenezi o căsuță cu fântâna din curte. Lasă-mă să-ți învăț parfumul, să-l cunosc, să-l recunosc oriunde, să devin dependentă de el. Încearcă să-mi demonstrezi că sufletul pereche nu este un mitSpune-mi că găsești totul în ochii mei și că faci un efort incredibil să nu te pierzi în ei. Apoi spune-mi să nu mă îndrăgostesc de tine, că nu are rost, că nu vom avea niciodată vreo șansă la fericire împreună. Și chiar când reușesc să mă conving că nu va fi nimic, du-mă în parc, să ne dăm pe leagăn. Promite-mi că vom dansa cândva un vals, ține-mă în brațe, dar nu mă săruta. Nu încă. Privește-mă, mângâie-mi fața și abia apoi sărută-mă. Promite-mi că vom schimba lumea.

Spune-mi că mă iubești, nu ca să mă sperii, ci pentru că pe moment, chiar și tu crezi asta. Scrie-mi scrisori lungi și promite-mi că-mi vei culege flori de liliac sau le vom culege împreună. Convinge-mă că împreună avem super-puteri. Apoi pleacă pentru un timp. Voi avea atâtea să îți spun, dar când te vei întoarce voi uita totul. Voi plânge fiindcă sunt sigură că îmi vei lipsi. De fiecare dată vei observa că mă fac tot mai frumoasă. Vom sta îmbrățișați într-o  parcare goală și vei aștepta să mă liniștesc. Până în acest moment voi fi sigură că totul a fost trecător, că a fost doar o furtună de vară. Una cu fulgere și tunete, care rupe copacii de la rădăcini, dar în final tot o furtună. Dar atunci, acolo, mi se va distruge orice convingere și voi realiza cât de dependentă sunt de tine de fapt. De sufletul tău, de discuțiile noastre, de acel colț de Rai din care nu am apucat să văd decât o frântură și a cărui miros sărat îmi va rămâne mereu întipărit în minte.

În final, rupe-ți sufletul și dă-mi drumul. Fiindcă așa e cel mai bine. Fă planuri că ne vom întâlni peste ceva vreme și ne vom iubi la fel de mult. Lasă-mă să intru în sevraj pentru mângâierile tale. Așa vei ști că voi fi pentru totdeauna a ta, pentru tine…

love

Sursă foto 

Varsă-ți furia pe foaie

random”Varsă-ți furia pe foaie” așa îmi spunea un om de teatru foarte drag mie. Sau mai bine zis o doamnă de teatru, căreia, întâmplător îi place cum scriu.

Și asta fac acum. Îmi vărs furia, însă nu știu pe ce sunt furioasă. Simt doar un nod în stomac care se tot răsucește și se încurcă și parcă și-ar lega el firele între ele că poate-poate, cumva își va depăși condiția și va deveni o bombă. Așa că aștept momentul când va exploda, să pot să revărs tot ceea ce mă înfurie. Să știu adevăratul motiv pentru care s-a născut el acolo.

Poate când va exploda voi reuși să creez un alt eu, o altă lume. Mă voi decide pe ce parte a baricadei sunt. M-am săturat să trăiesc la limita dintre puternic și slab. Sunt slabă fiindcă nu pot să renunț la oameni și încerc să văd mereu binele în ei, fiindcă iert, uit. Și sunt puternică tot pentru aceleași motive. E prea fină linia dintre cele două.

Așa că voi continua să mă macin, să aștept, să-mi pun pe tavă bucățelele din suflet pentru ca apoi oamenii să le ia și să plece cu ele. Voi spera că va fi mai bine și când e rău… voi spera în continuare. Mă voi tot convinge că de fapt, e bine și așa rău cum e.

Și poate după ce bomba-nod va izbucni, vor veni oamenii la mine și vor zice:

”Îmi plăcea mai mult cum erai înainte!”, iar eu voi zâmbi, fiindcă voi ști atunci că sunt pe drumul cel bun.

N-am crezut că mă voi îndrăgosti iar

foto-clujAm plâns ieri pentru sufletul meu care s-a rătăcit tot cerșind iubire, tot așteptând să primească de unde nu este. Apoi am încercat să-mi rătăcesc pașii, poate-poate îmi voi regăsi sufletul. Am luat la pas ”Marele Oraș”, așa cum e alintat Clujul în Mierla Neagră a lui Țuculescu, o carte foarte dragă mie. Oraș de care eram sigură că m-am săturat. Am mers pe Cetățuie, am urcat cărăruia înnoroiată cu tenișii mei roșii care abia așteptau iar să se plimbe. Și atunci am simțit că încep iar să mă îndrăgostesc de oraș. Am văzut oameni veseli, ducându-și hainele groase pe o mână, lăsând soarele să își treacă degetele aurii prin părul lor. Am văzut terasa acum aproape dărăpănată a Albinuței de unde se auzea ecou de râsete. Râsete pe care credeam că le-am uitat.

Am trecut pe lângă o băncuță unde doi îndrăgostiți își beau cafeaua fără nicio grijă. Nici prin gând nu le trecea că un viscol, luându-i prin surprindere ar putea să le răcească entuziasmul.

Am ajuns în sfârșit sus și l-am văzut. Marele Oraș a milioane de amintiri se pregătea pentru primăvară, iar toată dragostea pentru el mi-a revenit în obraji. Toate rândurile pe care i le-am dedicat m-au tras de mânecă și am început iar să văd cu ochii mei miopi, cei care filtrează imaginile, aromele, sunetele, sentimentele, le bagă în inimă, le macină bine și apoi le pompează prin vene, spre degete, să le aștern pe hârtie.

Am văzut un bărbat pe marginea apei, unduind ușor undița și aruncând-o în speranța că nu va merge acasă cu mâna goală, iar cârligul, în graba lui să atingă apa, a reflectat pentru o secundă o rază.

Și-atunci am zâmbit, căci iubirea tot de la oraș o primesc și cuvintele nu m-au părăsit, doar au hibernat.