Prin cântecul Mierlei Negre

cartea-romaneasca-Mierla-neagra---Radu-TuculescuSunt foarte greu de mulțumit în ceea ce privește cărțile. Prea puține sunt cele care mă țin cu sufletul la gură, în care îmi înfing degetele, ținându-le cât mai strâns firavele pagini în timp ce ele își înfing cuvintele în sufletul meu. Puține sunt cele care mă scot din lumea asta, mă bagă într-a lor și simt că-s acolo, că trăiesc alături de personaje, care mă fac să râd, să plâng și mă lasă multă vreme pierdută printre rândurile lor, chiar dacă am terminat de citit. Sunt prea puține cele care își revarsă descrierile și dialogurile în inima mea și în același timp îmi antrenează mintea. Însă, din când în când, am norocul să dau peste o astfel de carte, pe care o țin pe noptieră multă vreme după ce am terminat de citit și mă gândesc la ea. ”Mierla Neagră” scrisă de Radu Țuculescu este una dintre ele. Întâmplări uluitoare străbat paginile acestui volum care a apărut în anul 2015 la Cartea Românească și despre care, poate, mi-a fost puțin teamă să scriu. Ce aș putea spune eu, un biet cititor, despre măreția acestor cuvinte? Dar încerc, atât pentru volum, cât și pentru autor.

Mărturisesc că m-am îndoit de potențialul acestei cărți. Mărturisesc că i-am spus într-o zi, autorului, în timp ce savuram liniștiți o cafea la River, localul său preferat și priveam trecătorii prin ferestrele mari, că eu cred că el și-a atins apogeul cu Povestirile Mameibătrîne, un roman de asemenea savuros, pe care l-am citit în câteva zile, în ciuda grosimii acestuia. Însă m-am înșelat și mă bucur că am făcut-o! Fiindcă prin cântecul Mierlei Negre am fost transpusă în internatul greierașilor și am trăit suferințele acestora, am împărțit cu ei gemul trimis de acasă și am tremurat alături de ei, în timp ce mirositorul de picioare căuta cu dibăcie să pedepsească pe cel care a îndrăznit să nu se spele cum trebuie în timp ce tovarășul Preda aștepta răbdător. Am simțit fiorii dragostei pe Cetățuie, privind Marele Oraș, în briza caldă a lunii mai, în timp ce miresme dulci îmi împleteau părul și cărăbușii îmi zumzăiau în ureche.

M-am îndrăgostit de felul în care degetele lui Radu Orbu alunecau pe clapele pianului și am citit fără să îndrăznesc să perturb aerul în timp ce îi dădea cele mai frumoase sfaturi unui tânăr pe nume Radu Anghel, care abia atunci începea să guste din viață. Am mâncat bine ”La picioarele desculțe” și am privit-o mirată pe Maria Candelato în timp ce se mișca atât de frumos pe scenă.

Mierla Neagră, un roman care îți taie răsuflarea, un roman în care găsești orice ți-ai putea dori și poate mai mult. Recomand cu toată căldura!

 

Prea mulți kilometri, prea puțin timp

IMG-20130628-WA0007Nu știu ce înseamnă cu adevărat prietenia. Nu știu dacă am sau am avut prieteni buni și nu știu nici dacă am fost sau sunt o prietenă bună. Nu știu nici ce leagă doi oameni între ei, fiindcă nu știu dacă sentimentele există sau sunt doar o plăsmuire a imaginației noastre.

Ce știu e că suntem oameni. Alții mai mult, alții mai puțin. Dar poate nu asta este important.

Voiam să povestesc despre Răzvan sau Pisi, cum îmi place mie să îi spun. Pe Răzvan l-am întâlnit întâmplător acum vreo 6 ani… pe hi5! Și a urmat o lungă perioadă de discuții interminabile, multe râsete și mult ceai. Apoi, prin 2013 am reușit să ne întâlnim și a fost o întâlnire atât de frumoasă, atât de naturală, ca și cum abia în urmă cu o zi ne băusem cafeaua împreună. Știi, eu sunt de părere că o cafea face bine la suflet și este liant între oameni.

În orice caz, în acești 6 ani ne-am întâlnit de vreo 3 ori. Am uitat să spun că ne despart câteva sute de kilometri, dar nu uităm niciodată unul de celălalt. Discuțiile interminabile au devenit mai rare, poate o dată pe lună, poate o dată la două luni, însă când vorbim, o facem ca și când nu ne-am fi oprit niciodată. Așadar, în cazul acesta… este prietenie? Sau ce ne leagă pe noi, când prea mulți kilometri ne despart, prea puțin timp am petrecut împreună, iar din această relație interumană nu obținem niciunul nimic? Cred că acest dezinteres ne-a făcut să nu uităm unul de celălalt. Să știm că mereu va fi o persoană care nu va vrea nimic mai mult de la noi, decât să ne audă râzând. Iar când noi doi râdem, o facem cu stil.

Oricum. Azi e ziua ta, Pisi… și simțeam nevoia să îți fac o urare mai specială. Și poate, cândva, te vei trezi cu mine la ușă, să-ți ofer și o îmbrățișare pe lângă urare, iar apoi să savurăm un ceai plin de râsete sincere împreună.

La mulți ani om frumos, care n-ai renunțat la mine! Îți doresc toată fericirea uman-posibilă, iar la fiecare pas din drumul pe care îl străbați să dai doar peste experiențe extraordinare. Te pup! :*