Cu cât un om e mai înalt, cu atât îl iubești mai mult

ionutChiar mi-am propus să îi aștern pe hârtie pe oamenii dragi mie, fiindcă toți au o sclipire extraordinară, cu care-mi încălzesc sufletul. O fac rar, doar în momente oportune, dar sper ca până la sfârșit, să reușesc să îi scriu pe toți. Azi va fi vorba despre Ionuț, fiindcă ieri a fost un moment important al vieții lui, nu am fost alături de el și acum îmi plâng de milă. Nu am fost să-l felicit că a terminat facultatea, iar așa îmi cer eu iertare.

Pe Ionuț l-am cunoscut prin intermediul rețelelor de socializare și am prins drag instant unul de celălalt. Adică cel puțin eu de el, el… nu prea e cu sentimentalismele, așadar nu știu exact ce simte pentru mine :)).

Oficial am început să ne cunoaștem și să ne întindem ramurile personalităților noastre spre inima celuilalt într-o frumoasă zi de aprilie, anul trecut, pe faimosul balcon de la Shadow despre care am scris atâtea. Ionuț este înalt. De fapt, Ionuț este foarte înalt, doar 4 centimetri lipsindu-i pentru a avea doi metri. Și este deștept, vorbește mult și bine, iar mereu îl ascult cu drag. Este însetat de cunoaștere, mereu vrea să știe cât mai multe, cred că mai mult de dragul de a avea un bagaj de cunoștințe cu care să poată contrazice pe toată lumea, dar e bine oricum.

Într-o vreme vorbeam non-stop, făcând pauzele de rigoare pentru somn. Vara trecută a fost la mare și i-am spus că mi-e poftă de hamsii, așa că mi-a adus. Desigur, nu au mai fost bune până au ajuns la Cluj, însă am apreciat atât de mult gestul acela și mi-am zis: ”Pe omul acesta nu-l voi lăsa niciodată să plece din viața mea!”. Și acum nu mai vorbim non-stop, nici nu ne mai vedem atât de des. Fiindcă drumurile vieții sunt atât de complicate uneori, însă nu l-am lăsat să plece din viața mea, știu că e mereu acolo. Și el știe că sunt mereu aici și că-l iubesc foarte mult.

E greu să scrii despre oamenii la care ții. E foarte greu. Fiindcă, am impresia, că oricât de multe cuvinte aș ști, nu reușesc să le așez împreună pentru a reda esența a ceea ce înseamnă acești oameni pentru mine. Însă, poate, cândva voi găsi formula magică, iar atunci îi voi rescrie pe toți, atât de bine încât lumea să-i vadă prin filtrul sufletului meu.

Bianca-n poezie

12765732_1117301641654019_1178940422_oSunt unii oameni care reușesc să ne citească sufletul fără să ne audă toată povestea vieții, iar unii dintre ei, ne fac să devenim nemuritori. Așadar, aproape debutatul poet Dan Florea, un adevărat prieten, aproape de sufletul meu, văzându-mă într-un impas, mi-a dăruit nemărginirea prin câteva versuri în care a aranjat frumos bucăți din mine. Mulțumesc, Dan, pentru această onoare!

Așadar, citiți-mă cu drag! Deoarece cu drag și sinceritate a fost scrisă această poezie.

Și ca să nu uit, dacă vreți să mai savurați poeziile lui Dan, vă așteptăm cu drag, joi, 12 mai 2016, începând cu ora 19:00 la Bookstory pe Eroilor, la lansarea volumului ”Crâmpeie de cristal”.

 

O rază roșcată de vară

pentru Bianca, cea care a reușit să cifreze într-un oftat cu moț de zâmbet o poveste de suflet, din suflet, cu suflet

Își rupea foile mâzgălind peste înscrisuri notițe amare,
vindecând printre gene noroase
vocale zdrobite.
Din ea sângerează amurguri în furii tăcute,
pisate în vin de trădare
din care tot soarbe alene.

Căzută în palme,
privea peste sol înecându-se-n mistica ceață
izvorâtă din tâmple, hrănită cu suflet,
înnoind legământ cenușiu
în fiece zori,
întinsă de-a latul pe rugul din piaţă.

Prea dalbele aripi curgeau peste umeri pleoștite
picurând peste sol
covorul de fluturi zglobii,
mânjind peste nori curcubee senine, smerite,
cântând printre mierle
albastrele triluri dansate în joc de copii.

Când plânsu-i din suflet
întins se va pierde în zare
din piept va topi orice rană mustindă, amară.
Cu zâmbetu-i larg va dansa zi și noapte pe stradă
și fi-va ce a fost:
O rază roșcată de vară!

 

Cum l-a iubit, a fost perfect (Despre dragoste și alte droguri)

9dbd112c9dd6b2ad93cb5fbce426c4a7Privea poze vechi, în speranța că își va aminti cine era fără el, însă zâmbetele nu-i declanșau nimic. Au devenit iar străini, străini însă cu amintiri, fără vreo avertizare, fără un semnal de alarmă care să o pregătească de nopți chinuite de gândul ”cu ce-am greșit”?

Un ”nu cred că te mai iubesc” a lovit-o în moalele capului, într-o seară, pe o băncuță în parc, în timp ce în buzunarul ei așteptau 52 de motive pentru care îl iubește, abia așteptând să fie rostite. Ce știau ele? Ce știau ”te iubesc-urile” acelea despre-nstrăinare?

Îi revenea iar și iar în minte ultima seară petrecută împreună. Stăteau amândoi în pat, ea cu spatele la el, încercând să respire ușor, ca el să nu-și da seama că plange și încerca să-și estompeze mii de țipete.

-Îmi pare rău, pentru tot. Îmi pare rău că nu am știut să te iubesc așa cum voiai, a spus ea, în timp ce vocea i se spărgea.

El o mângâia ușor pe mână, iar atingerea lui era mai mult decât naturală. Ca și cum s-ar fi mângâiat ea însăși. A sărutat-o pe ceafă și i-a zis:

-Cum m-ai iubit, a fost perfect. Iubirea pe care mi-ai oferit-o a fost perfectă . Înainte de tine, nici nu puteam să îmi imaginez că așa ceva era posibil.

Adunându-și ultimele puteri, ea a răspuns:

-Dar nu am fost eu perfectă…

Apoi a fost liniște. Au schimbat poziția. Ea l-a strâns în brațe, l-a sărutat la rândul ei pe ceafă, zăbovind cât mai mult, să își întipărească cât mai bine în minte aroma pielii sale. Știa că nu o va mai simți niciodată.

-Te iubesc, i-a spus.

Apoi a fost iar liniște.

poza

Și-așa zboară timpul…

buniMomentan, sunt cu inima frântă în mii de bucățele, sunt pierdută și nu știu unde să mă regăsesc. Mă caut în scris, mă caut în cărți, în prieteni, în zâmbete și, uneori, în muzică. Însă nu știu unde m-am pus. În 28 aprilie am simțit cum sufletul îmi crapă și se împrăștie peste tot. Am rămas cu puțin. Iar azi, 5 mai, acel puțin mi s-a frânt, iar, așa cum a făcut-o acum 4 ani, în dimineața în care am aflat că bunicul meu a murit. A fost 2 ani și jumătate imobilizat la pat. Era doar o umbră a omului care fusese, un om activ, frumos și iubitor, un om care a muncit și a iubit, până la capăt. Așadar, azi m-am mai frânt puțin, agățându-mă de amintiri.

Mă tot întreabă lumea ce fac, la ce mai lucrez. Uneori spun, uneori nu spun. Însă acum, voi oferi foarte puțin din romanul care sper că va apărea în cât mai scurt timp. Romanul este despre bunicul meu și desprea dragostea lui pentru bunica. Așadar, de poftă pentru cei care mă citesc, în onoarea lui, aici sunt câteva rânduri:

”Ne pomenim că se bagă-n casă. A bătut la ușă, și-a scos pălăria și a dat bună-seara, apoi s-a recomandat, cum se făcea pe-atunci. Mi-a zis cine e și care-i treaba. Îl chema Mihai, era fratele lui Toader și era cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut de când m-a făcut maica. Era înalt, elegant și mândru tare. Ori poate nu era așa de înalt, dar eu cum am fost tot mică de când mă știu, așa mi se părea. Ochii căprui, aproape negri, ne-au măsurat pe toate trei și privirea s-a oprit asupra cosiței mele. Când l-am văzut, am vrut să mă ridic și să mă duc să-l strâng tare în brațe, să aud cum îi bate inima, să mă conving că nu-i doar o fărâmă de vis.

S-a așezat în spatele meu că era acolo masa și un scaun la capul mesei. Pălăria de un verde închis, ca frunza de măr și-a așezat-o pe piciorul stâng și s-a sprijinit de spătarul scaunului. Ce știu eu ce tot am mai povestit… Una-altă. El știa de Ghiuța și ce s-a întâmplat așa că ne-a spus și nouă. L-am ascultat cu atenție și am râs pe săturate. Vorbea rar și din când în când făcea pauze să vadă dacă suntem atente. Eu țeseam la război, dar mai aruncam câte o privire spre bărbatul acela elegant, să mă conving că nu-i aievea.

El a venit să mă vadă pe mine, că i-a spus Toader:

”Mă este o fată acolo, frumoasă, harnică și cu părul lung de și-l leagă în brâu să n-o încurce”, i-a explicat el. ”Să mergi, că poate a veni dupa tine”.

Dar Mihai, cum a fost el toată viața încăpățânat, l-a repezit: ”Da’ du-te tu dacă o cunoști”.

Atunci, frate-so, necăjit, pufăind dintr-o țigară, stând aplecat de spate pe un boc de lemn, cu coatele pe picioare și privirea în pământ, a răspuns, răsfirând fumul ca și cum ar da la o parte orice urmă de speranță:

”Eu m-am dus, daʼ după mine nu vine. Daʼ după tine poate a veni!”.

Așa o venit să mă vadă, să vadă cine-i fata de-și leagă coada-n brâu și umblă cât îi vara de lungă în capul gol.

Parcă și acum îl văd. Era atât de frumos! Mă uitam la el și parcă nu-mi venea a crede. Am început să-mi fac planuri, să mă socotesc. Că după el aș ieși, dar era rușine că după frate-so n-am ieșit. Dar cum să nu ies după el? Dacă se supăra? Nu aș fi vrut că îmi era tare drag… era tare mândru și blând și bun se vedea.  Până la urmă, când a plecat, am mers și eu după el, până în tărnaț. Deja se lăsase seara și pe iarba uscată din curte se vedeau bobițele mărunte de zăpadă cum se așezaseră precum un cearșaf de bumbac, proaspăt spălat și răcoros. Am mai stat acolo mai bine de un ceas, povestind vrute și nevrute și nu aș fi vrut să-l las, dar știam că a doua zi frate-meu voia să taie porcul și era mult de lucru, mai ales că nu terminasem de țesut.”