Andrei Măjeri, speranța regizorală a teatrului românesc

Andrei este oltean, a terminat liceul în Târgu Jiu la secția matematică-informatică și, deși s-a pregătit intens pentru arhitectură, s-a îndrăgostit de teatru și a ales să studieze regia, în ciuda măștilor pe care le poartă oamenii cu care lucrează, nu doar pe scenă, ci și în viața de zi cu zi. Acum este doctorand, iar când nu învață sau lucrează la lucrarea de doctorat, regizează.

1459691_10208581192026048_6864596447076277413_n

”La teatru vezi încontinuu atâtea măști, chiar și la oamenii cu care crezi că o să comunici, fiind foarte greu să îndepărtezi straturile de machiaj care au intrat atât de puternic în psihicul lor, având un construct foarte puternic despre cum trebuie să arate (să fie) pe scenă. Asta e o constantă de care mă izbesc de multe ori. Este o generalitate despre actori și o provocare pentru regizor”, explică Andrei.

Continue reading “Andrei Măjeri, speranța regizorală a teatrului românesc”

Advertisements

Indiferență

85169dec4b449f3d1a505573866be85dEu nu mă prea uit la filme, cel puțin nu singură, fiindcă, în general, simt nevoia să discut cu cineva despre cele văzute în film. Însă, ocazional, (din lipsă de somn de obicei) mai urmăresc câte unul. Așadar, aseară m-am uitat la Detachment (Indiferența), din anul 2011, în regia lui Tony Kaye. De ce am ales acest film? Simplu! Îl are în rolul principal pe Adrien Brody care este în topul meu al celor mai geniali actori, după ce i-am văzut prestația incredibilă în Pianistul (2002).

Așadar, un profesor suplinitor, care merge de la o clasă la alta, face o conexiune cu elevii unei școli cu o reputație destul de proastă. E suficient rezumat, zic eu. Povestea în sine nu mă interesează în mod deosebit, ci filozofiile de viață care apar pe parcurs.

Adevărul este că trăim într-o lume în care profesorii, oamenii care ajută la formarea a generații întregi, sunt subapreciați. Au ajuns să fie batjocoriți de elevi și amenințați de părinți. Orgolii prea mari, copiii cu probleme cauzate de indiferența părinților, oameni care devin profesori sperând că vor putea schimba ceva, ajunși depresivi din cauza neputinței lor.

Adrien Brody dovedește încă o dată cât este de talentat, fiecare replică și fiecare gest fiind jucate la perfecție, iar tristețea nemărginită i se poate vedea în privire.

Cu toate că modul în care a fost filmat nu este pe placul meu, replicile foarte bine gândite, toate cu subînțeles, pe urma cărora pot fi trase anumite concluzii, compensează, iar una dintre aceste replici, în jurul căreia se poate spune că se dezvoltă povestea, m-a uimit și m-a pus pe gânduri:

”Cum puteți să vă imaginați ceva dacă imaginile vă sunt întotdeauna oferite? Dublugândit. Să gândești deliberat în minciuni, știind că sunt false. Exemple în viața de zi cu zi: trebuie să fiu frumos ca să fiu fericit. Am nevoie de operații ca să fiu frumos. Trebuie să fiu slab, faimos, în pas cu moda. Tinerii bărbați din ziua de azi sunt învățați că femeile sunt curve, târfe, lucruri cărora trebuie să le-o tragi, să le bați, să te caci pe ele, să le faci de rușine. Este un holocaust de piață. Douăzeci și patru de ore pe zi, pentru tot restul vieții noastre, puterile care sunt muncesc să ne prostească. Așadar, ca să ne apărăt și să luptăm împotriva asimilării lâncezelii în procesul gândirii, trebuie să învățăm să citim. Ca să ne stimulăm imaginația, să ne cultivăm conștiința, propriul nostru sistem de valori. Cu toții avem nevoie abilități să ne apărăm, să ne conservăm mintea”. – Henry Barthes

 

Școala m-a învățat să tac

teachNu mai lucrez în presă, dar citesc presa în fiecare dimineață. Vreau să știu, să văd, să nu fiu oarbă la ce se întâmplă în jurul meu. Însă sunt selectivă cu ceea ce citesc. Uneori mă enervez, sunt revoltată, însă tac, nu spun nimic.Tac fiindcă așa am fost învățată în școală, că ce am eu de spus nu contează. Că sunt mai-mari care mereu vor avea dreptate, iar părerea mea este infimă. Azi am citit un text, m-am enervat și am zis că nu mai tac. Că trebuie să spun ceva.

Continue reading “Școala m-a învățat să tac”

Cum am ajuns să iubesc jurnalismul

Ilie-Calian-6-1-1-300x225Aceasta va fi o postare lungă, în onoarea unui om incredibil.

Când eram prin clasa a VIII-a, m-am decis eu așa, tam-nisam că vreau să mă fac jurnalistă. Și am mers la facultatea de jurnalism care, deși mi-a pus bazele, nu mi-a spus și ce să fac cu ele. Așadar, am mers să fac practică la ziarul Făclia, care se afla sub conducerea jurnalistului Ilie Călian.

Când m-a văzut atât de entuziasmată, a zis să îmi taie din elan, să îmi arate că jurnalismul nu se mănâncă atât de ușor și să vadă dacă am ”ce-mi trebuie” pentru această meserie.

”Ce-ți trebuie ție, jurnalism? În presă nu se fac bani! Ești frumoasă, dar ai ceva în cap încât să mergi pe drumul acesta?”

Așadar, m-a bătut la cap, m-a certat, uneori m-a și jignit, lucruri care atunci mă enervau, mă făceau să plâng, voiam să renunț, dar nu am renunțat. Două săptămâni m-a pus să corectez articole. Zeci, sute de articole treceau prin mâinile mele și eram furioasă că nu merg pe teren, că nu pot să scriu. Dar mi-a prins bine. Acum văd greșelile de la o poștă. Redactorul-șef nu a făcut decât să mă testeze, să îmi arate ce voi întâlni dacă voi alege să continui pe acest drum. Atunci nu am înțeles, dar acum îi sunt recunoscătoare. Când, după un an (da, atât am stat la Făclia), am decis că este timpul să merg mai departe, chiar dacă până atunci îmi demonstrase că nu mă are la inimă, m-a luat deoparte și mi-a spus:

”Draga mea, tu ai ales presa scrisă, cea mai grea parte a jurnalismului. Fiindcă la Radio ai nevoie doar de 50 de cuvinte, la TV la fel, însă în presă scrisă trebuie să știi cel puțin 200. Tu știi mult mai multe și vei ajunge departe”.

Și atunci am realizat că drumul pe care l-am ales este cel care mi se potrivește. M-am lăsat dusă de val și voi ajunge unde trebuie. Și așa am ajuns ca o pasiune, să devină un stil de viață. Așa am ajuns să iubesc jurnalismul.

Acum două zile, Ilie Călian s-a înălțat la ceruri. A mers să scrie altundeva, despre alte nereguli, să expună adevărul. Dumnezeu să vă odihnească și sper că ați ajuns într-un loc mult mai bun, unde presa este de calitate! Vă mulțumesc că ați crezut în mine și m-ați învățat cu ce se mănâncă jurnalismul!!

 

De ce nu știm să scriem?

doar-decat-1024x587Am stat puțin să mă gândesc cum aș putea să îmi exprim nemulțumirea în legătură cu analfabetismul de care dăm dovadă la nivelul țării. Am citit un articol pe Times New Roman care m-a pus pe gânduri. Nu am pretenția ca toată lumea să scrie la un nivel academic, fiindcă și eu greșesc de multe ori sau stau să mă gândesc de două ori cum se scrie un cuvânt. Dar dacă ai trei greșeli într-un text de 160 de caractere, atunci, fratele meu… îmi pare rău. Știu că gramatica limbii române este destul de grea, dar nu asta este problema. Suntem superficiali. Suntem comozi. Ne urâm atât de mult țara încât am ajuns să ne urâm și limba maternă. Cunosc n cazuri de oameni care nu știu când se scrie ”la” și când se scrie ”l-a”, iar eu, îmi amintesc perfect lecția aceea, pe care ne-a predat-o doamna învățătoare în clasa a doua.

Gramatica limbii române, prin clasa a VIII-a, este plină de propoziții ordonate și subordonate. Dar copiii nu știu când se scrie ”fi” și ”fii”, pentru ca mai apoi, să fie lăsată de izbeliște când pășim mândri pe porțile liceului, ca să putem memora zeci de comentarii ale unor opere scrise de autori care își dorm liniștiți somnul de veci..

De ce nu știm să scriem? Cine este adevăratul vinovat? Sistemul de învățământ care este vraiște sau noi, ca popor, ca oameni? Am spus și o voi repeta până când cineva îmi va da ascultare. Citiți, citiți și iar citiți. Fiindcă doar așa ne putem dezvolta. Lăsați cuvintele să vă curgă prin vene, să vă ocupe cele mai întunecoase colțuri ale minții. Apoi, poate, vom ști (nu vom ”știi”) când avem nevoie de un I în plus sau de-o cratimă.