Nu aș vrea să fii iar al meu

(Despre dragoste și alte droguri IV)

Aș  vrea să nu îmi mai fie niciodată dor de tine. Aș vrea să uit că te-am iubit atât de mult. Să te scot cumva din inima mea și să nu mă mai doară atât. Nu aș vrea să fii iar al meu. Nu aș mai putea. Nu mai am energia sufletească să suport schimbările tale de personalitate. Să jucăm încontinuu alba-neagra. Uite iubirea, nu-i iubirea. Aș ceda psihic.

97b055a838a09d01c2721e03e76d2d67

Însă nu mi-e rușine să recunosc, nu mă consider nici slabă, ci mai degrabă mă consider o persoană consecventă. Nu sar de la o iubire la alta, așa cum ai făcut tu. Așa că, recunosc că ai lăsat așa gol în sufletul meu, încât am momente când mă doare atât de rău, că abia respir. Mi-e dor să te privesc cum dormi și cum scrâșnești din dinți în somn. Mi-e dor să râd cu tine și să vorbim despre visele noastre. Dar cel mai dor mi-e de mirosul pielii tale.

Voiam să se termine această pledoarie pentru dor aici, dar pe măsură ce scriam, mi-am amintit cum, anul trecut pe vremea asta, într-o noapte cu cer senin, stăteam și priveam cerul, ne uitam după stele căzătoare și ne era bine. Cred că după acel „bine” sunt în sevraj. La genul acela de ”bine” mă gândesc când fiori de dor mi se strecoară sub piele.

Continue reading “Nu aș vrea să fii iar al meu”

Așa-i că ți-a plăcut și a fost bine? – Guest post

O mai țineți minte, sper, pe Tipa cu Pisici, care a fost de acord să împărtășească din experiențele ei de femeie fatală cu noi. Ei bine, textul de această dată este despre orgoliul bărbătesc și despre faptul că sexul este mai important decât prietenia.

macho

Știți momentul ăla când vă întâlniți cu un prieten foarte bun din tinerețe cu care ați pierdut legătura din varii motive și vă întâlniți random? Atunci trebuie să stați să vă prăjiți creierul și să-i povestești toată perioada în care a lipsit din viața voatră. Asta am pățit și eu de vreo câteva zile… M-am întâlnit cu omul care m-a format, care m-a făcut o lady, care mi-a ridicat pretențiile la un nivel pe care nimeni nu l-a atins până acum. Deși, având în vedere ce tâmpenii făcusem, oarecum îmi era rușine.

Continue reading “Așa-i că ți-a plăcut și a fost bine? – Guest post”

Nu știu cum era Vama Veche înainte și nu-mi pasă

Nu am mai fost la mare de vreo 7-8 ani, iar în această vară am intrat pur și simplu în sevraj. Nu voiam să lenevesc o săptămână pe plajă și să mă bălăcesc. Voiam miros de valuri, să simt nisipul între degetele de la picioare, să văd un răsărit și un apus.

13711724_1085524284849441_1660730946_o

Așadar, când Diana, o bună prietenă alături de care mi-am petrecut zilele pe băncile facultății mi-a propus să fugim două zile până în Vamă, nu am stat pe gânduri și am acceptat. Am avut câteva peripeții în drumul spre mare, dar asta nu mai contează. Contează că în momentul în care am intrat în Constanța, am simțit de parcă sute de fluturi mi-au intrat în stomac și m-am simțit atât de îndrăgostită, cum nu am mai fost de ani buni. Am ajuns într-un final în Vamă, m-am descălțat și am alergat direct spre mare. Când am văzut-o, atât de frumoasă și sălbătică, am uitat de toate necazurile care îmi sălășluiau în minte de prea mult timp.

Continue reading “Nu știu cum era Vama Veche înainte și nu-mi pasă”

Fiecare femeie ar trebui să aibă un pisi – Guest Post

Săptămâna trecută am avut șansa să dau peste o tânără deosebită, o femeie în adevăratul sens al cuvântului, frumoasă, deșteaptă, independentă și, amuzantă! În scurtul timp petrecut împreună, mi-a spus tot felul de întâmplări în care, era protagonista principală. Fiindcă mi-a plăcut mult dezinvoltura ei, am invitat-o să scrie, ocazional, câte una dintre peripețiile ei pe blog. Spor la citit!

man

 

Stăteam zilele trecute la un pahar de vorbă și o plăcintă cu o prietenă foarte dragă mie. Mai exact, stăteam la o bere, că deh, vorba aia, suntem niște lady și ne permitem să râgâim a bere.

Printre alte bârfe si răutăți am ajuns să ii povestesc de noul meu pisi. Pentru cei nefamiliarizați cu termenul, ”pisi” e genul acela de tip bunoc pe care îl ții lângă tine doar pentru că arată bine și te poți afișa cu el, atâta timp cât își ține gura închisă.

Scopul său, pe lângă cel de a arăta bine, este să te facă să te urci pe pereți doar când pune mâna pe tine. Mascul feroce în adevăratul sens al cuvântului. Din ăla cu fapte, nu doar cu vorbe.

Aș prefera oricând un pisi în detrimentul unui ceacanău pe care să îl iau oficial. De ce? Fiindcă de-a lungul vieții mele am avut doar relații serioase și am fost cerută de soție de 4 ori. Nu, nu de către același tip. Însă am ajuns în punctul în care m-am săturat și voiam libertate. Voiam să ies în club, să agăț random guy și să îl duc acasă, apoi a doua zi să-l scot afară din casă fără niciun fel de remușcare. Să pot să îi spun: ”Gata, mi-ai satisfăcut nevoia și nu mai vreau să văd fața ta de mahmur care încearcă să fie romantic, deși îți pute gura de parcă ai fi mâncat un șobolan la micul dejun”, fără să mă simt prost și fără să am parte de scandal.

După ceva vreme în care am dat câteva rateuri epocale în ceea ce privește alegerea unui pisi… Long story short (vă povestesc într-un alt post), l-am găsit pe actualul, pe care l-am urât din prima zi în care ne-am întâlnit…

Semnat,

Tipa cu pisici

De ce nu dăm doi bani pe munca artiștilor?

Cred că sunt prea puțini care se trezesc într-o dimineață și spun: ”Bă, de azi am de gând să fiu artist!”. Nu, nu are cum să fie așa. Este pur și simplu o chemare a sufletului.

art1

Sunt unii care fac școli pentru a excela în domeniul în care sunt talentați, iar unii învață singuri. Se dau cu capul, cad, se ridică, încearcă iar și iar să evolueze, să se autodepășească. Fiindcă în această ”meserie”, artistul este cel mai mare concurent al său. Însă oamenii văd o pasiune și atât. Nu văd munca din spate, nu văd nopțile nedormite sau orele pline de frustrare fiindcă ceva nu iese așa cum ar fi trebuit. Văd rezultatul final: o proză, o poezie, o carte, un cântec, un mix, un tablou, o sculptură, un tatuaj. Și se gândesc: ei, nu e așa mare lucru. Și atunci, vin veșnicile întrebări: ”Îmi dai și mie o carte?” sau, ”Mă bagi și pe mine pe gratis la concert?”. Și artistul, de multe ori, acceptă acest compromis, în speranța că, dacă nu material, măcar prin câteva cuvinte, îi va fi apreciată munca.

Continue reading “De ce nu dăm doi bani pe munca artiștilor?”

Tot ce îmi doresc eu, este să scriu

Am fost întrebată de zeci de ori… de ce am nevoie să scriu? Când mă simt inspirată? De unde îmi vine inspirația? Și de fiecare dată am dat răspunsuri vagi, care, eventual au dat bine la public. Adevărul este că eu chiar nu știu ce declanșează nevoia de a scrie. Nu știu dacă sunt fericită sau tristă, nu știu dacă explodez de sentimente sau sunt goală pe dinăuntru.

writing

Stăteam în dimineața aceasta și mă gândeam că în ultimul timp am scris chiar mult. Pe blog, în caietul de notițe, la roman… și simt că aș vrea mai mult și nu-mi ajunge timpul să scriu pe cât aș vrea. Și mă gândeam acum… ce simt? Și, în afară de puțină furie și puțin egoism, nu simt nimic. Dar nu asta mă face să scriu. Am observat că scriu mai mult când reușesc să citesc mai mult. Fiindcă văd capodoperele pe care au reușit alții să le aștearnă pe hârtie și atunci mă ambiționez, atunci mă gândesc că pot și eu să scriu atât de bine, dacă muncesc, dacă exersez, dacă întorc cuvintele, le răsucesc, le modelez până capătă forma dorită.

Continue reading “Tot ce îmi doresc eu, este să scriu”

Noaptea în care nu te-am mai recunoscut

(Despre dragoste și alte droguri III)

Era o noapte caldă de vară, la munte, cu muzică la maxim, foc de tabără și mult alcool. Erai și tu undeva prin zonă, dar nu aveai timp de mine. Aveai treabă, am înțeles. Mi-au plăcut mereu oamenii care își asumă responsabilități și muncesc. Dar când responsabilitățile s-au transformat în distracții cu prietenii, zâmbete și priviri schimbate între tine și alte fete în timp ce eu petreceam timp cu oameni pe care abia îi cunoscusem, deși venisem acolo pentru tine, atunci nu am mai înțeles.

beautiful-night-landscape-bucovina-carpathian-mountains-romania

Atunci, printre puținele dăți de când mă știu, am fost geloasă. Am fost atât de geloasă încât am simțit cum sângele mi se-nfierbântă și nu mai reușesc să judec. Și am greșit. Dar toți greșim, iar oamenii care se presupune că ne iubesc, ne iartă. Fiindcă asta înseamnă viața. O serie de greșeli de la care învățăm și oameni care știu să ne arate ce am greșit, iertându-ne.

Însă tu nu erai în dispoziție să ierți. Ai venit în schimb și ai început să țipi. Strângeai din pumni și țipai. Te așezai uneori să te calmezi, doar pentru a te ridica și a țipa și mai tare. Atunci am văzut câtă ură sălășluiește în tine, omul pe care îl iubeam și pe care îl consideram de o bunătate excesivă. Ura te-a desfigurat. Ți-a schimbat fața și pentru prima dată, te-am văzut ca fiind urât. Aceea a fost noaptea în care nu te-am mai recunoscut. Și a început să-mi fie teamă. Să-mi fie teamă de faptul că m-ai putea lovi, știind că nu te voi ierta niciodată. Să-mi fie teamă că nu reușisem să te cunosc cu adevărat în atâta timp. Și-a continuat să-mi fie teamă până la sfârșit.

Mergeam cu tine pe stradă, umăr lângă umăr, suflet lângă suflet, alegându-mi cu grijă cuvintele să nu te supăr, privind în jur ca nu cumva să apară ceva ce să te declanșeze, să te transformi iar în omul pe care nu-l recunoșteam.

A trecut destul de multă vreme de când nu am mai mers umăr lângă umăr, dar mie îmi este tot teamă. Visez cu tine și mă trezesc îngrozită, cu inima bătându-mi speriată, fiindcă în vis, apare mereu monstrul care zăcea în omul ce credeam că mi-era sufletul pereche, în omul în care aveam cea mai multă încredere și de care a ajuns să-mi fie teamă.

Sursă foto