Noaptea în care nu te-am mai recunoscut

(Despre dragoste și alte droguri III)

Era o noapte caldă de vară, la munte, cu muzică la maxim, foc de tabără și mult alcool. Erai și tu undeva prin zonă, dar nu aveai timp de mine. Aveai treabă, am înțeles. Mi-au plăcut mereu oamenii care își asumă responsabilități și muncesc. Dar când responsabilitățile s-au transformat în distracții cu prietenii, zâmbete și priviri schimbate între tine și alte fete în timp ce eu petreceam timp cu oameni pe care abia îi cunoscusem, deși venisem acolo pentru tine, atunci nu am mai înțeles.

beautiful-night-landscape-bucovina-carpathian-mountains-romania

Atunci, printre puținele dăți de când mă știu, am fost geloasă. Am fost atât de geloasă încât am simțit cum sângele mi se-nfierbântă și nu mai reușesc să judec. Și am greșit. Dar toți greșim, iar oamenii care se presupune că ne iubesc, ne iartă. Fiindcă asta înseamnă viața. O serie de greșeli de la care învățăm și oameni care știu să ne arate ce am greșit, iertându-ne.

Însă tu nu erai în dispoziție să ierți. Ai venit în schimb și ai început să țipi. Strângeai din pumni și țipai. Te așezai uneori să te calmezi, doar pentru a te ridica și a țipa și mai tare. Atunci am văzut câtă ură sălășluiește în tine, omul pe care îl iubeam și pe care îl consideram de o bunătate excesivă. Ura te-a desfigurat. Ți-a schimbat fața și pentru prima dată, te-am văzut ca fiind urât. Aceea a fost noaptea în care nu te-am mai recunoscut. Și a început să-mi fie teamă. Să-mi fie teamă de faptul că m-ai putea lovi, știind că nu te voi ierta niciodată. Să-mi fie teamă că nu reușisem să te cunosc cu adevărat în atâta timp. Și-a continuat să-mi fie teamă până la sfârșit.

Mergeam cu tine pe stradă, umăr lângă umăr, suflet lângă suflet, alegându-mi cu grijă cuvintele să nu te supăr, privind în jur ca nu cumva să apară ceva ce să te declanșeze, să te transformi iar în omul pe care nu-l recunoșteam.

A trecut destul de multă vreme de când nu am mai mers umăr lângă umăr, dar mie îmi este tot teamă. Visez cu tine și mă trezesc îngrozită, cu inima bătându-mi speriată, fiindcă în vis, apare mereu monstrul care zăcea în omul ce credeam că mi-era sufletul pereche, în omul în care aveam cea mai multă încredere și de care a ajuns să-mi fie teamă.

Sursă foto

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s