Ce înseamnă prietenia?

93df71b6f63aa096bc0eef592c685b53Cu această întrebare m-a surprins fratele meu zilele trecute. Inițial, am vrut să îi dau un răspuns complex, despre iubire, susținere, alegerea de a nu renunța, despre zâmbete, râsete și momente împărtășite. Apoi m-am răzgândit, am căutat preț de câteva secunde în lăuntrul ființei mele și am ajuns la trista concluzie că, de fapt, nu știu. Ceea ce i-am și răspuns. Mi-a oferit el răspunsul, în stilul său clar și concis, fără a da explicații.

”Prietenia înseamnă compromis”.

Ei bine, într-o oarecare măsură, are dreptate. În dicționar, compromisul este explicat astfel:

COMPROMÍS1, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce.

Or, de multe ori, este atât de greu să ne înțelegem, să cedăm, să lăsăm orgolii deoparte, să punem pe altcineva mai presus de noi, măcar din când în când. Însă, de cele mai multe ori, cineva face mai multe compromisuri, cedează mai mult, iar cealaltă persoană se joacă. Și astfel se distrug suflete.

Așadar, eu nu renunț la oameni. Eu sunt cea cu compromisul. Oamenii renunță la mine. Însă eu am atât de multă iubire și iertare în suflet, încât uneori mă mir…

”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice

”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice

Am folosit un truc al jurnaliștilor, am scris un titlu pe care să dea lumea click, însă doar pentru că acest subiect este important. Sunt din ce în ce mai multe persoane care trăiesc luni, ani sau poate chiar zeci de ani într-o relație toxică. O relație toxică este o relație nepotrivită, care face mai mult rău decât bine. În care unul dintre parteneri îl abuzează pe celălalt, infiderent că este vorba de abuz fizic, psihic sau sufletesc. Am cerut povești și am primit mai multe decât m-am așteptat. În unele privințe se aseamănă, însă, ceea ce este cert, este că persoanele care au scăpat dintr-o relație toxică nu mai sunt la fel. Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea celor care mi-au povestit. Aceste povești ar trebui să fie o învățătură, un semnal de alarmă.

Continue reading “”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice”

Mi-e vară de tine

Mi-e vară de tine

E o zi de vineri cu iz de toamnă. Nu prea e timp de stat la taclale, când vezi că soarele se grăbește din ce în ce mai tare să se ascundă după munți. Sau după orizont, depinde de caz. Nu toți au norocul să aibă munți de a căror frumusețe să se mire când se simt melancolici.

Însă, odată cu primele frunze îngălbenite, oamenii încep să-și îmbrace nu doar trupul, ci și sufletul. Și urmează alte luni grele, cu prea puține zâmbete și prea multe răutăți. Nu-i așa că e frumos vara? Cu fețe rumenite de soare, dinți albi și suflete dezbrăcate, care aleargă fără teniși pe asfaltul încins?

Deja mi-e dor de tine, vară. Sau mi-e vară de tine. Așa, cum ești tu, ciufulită, veselă, cu iubiri pasionale, nisip între degete și drumeții prin iarbă până la genunchi. Cu apusuri caramelizate și hohote de râs printre stele. Să nu uităm de răsăriturile cu cafea, fără aburi în glas și cu o oboseală fericită.

Erau alte duminici

Erau alte duminici

Când eram mai mică, bunica mă ducea în fiecare duminică la biserică. Biserica ”de pe strada Poștii” îi ziceam, și așa îi zic și până în ziua de azi. Nu erau acolo decât bătrâni și poate 2-3 nepoți care îi însoțeam. Erau bănci masive, de lemn, vopsite în alb și fiecare avea locul său. Și eu aveam, pe o bancă din partea dreaptă, între bunica și vecina de lângă noi.
În fața altarului, era un candelabru mai mic, ce avea lumânări. Când era lumină mai puternică sau la sfârșitul slujbei, unul dintre curatori lua un fier mai lung, cu un fel de capac în vârf și stingea fiecare lumânare pe rând, fără grabă. Parcă era mai mult timp atunci.
Acum băncile masive și albe, au fost înlocuite de băncuțe lăcuite, cu motive florale, care nu au sertărele acelea în față, în care lumea își lăsa cărțile de rugăciuni și cântece bisericești. Iar în fața altarului se află acum un candelabru imens, cu becuri ce au forma aceea lunguiață, ce vor să fie lumânări, dar nu sunt. Acum se apasă pe un buton și sunt stinse. Eu nu mai am locul meu în biserică… am crescut, sunt domnișoară. Nici bunica nu mai are locul ei, deși anii au căzut ușor peste chipul ei rumenit, de femeie de la țară, care toată viața ei nu a făcut decât să muncească. Totuși mi-am păstrat locul, în spatele bisericii, lângă bunica, care mereu mă prinde de mână în timpul slujbei. Nu merg foarte des acolo, dar privind-o, mă gândesc că în curând va trebui sa merg singură. Și atunci nu voi merge deloc. E mult mai multă lume acum. Tineri, bătrâni, copii mici, tineri de vârsta mea. Și lumea se înghesuie în spate. Nu cunosc motivul. Or fi având atât de multe păcate încât le este rușine să îl privească pe preot în ochi? Eu nu pot merge în față. Acolo e o atmosfera mult prea nefamiliară. Și nu pot privi picturile atât de bine.
Biserica ”de pe strada Poștii” e în sufletul meu, alături de bunica. Niciodată nu voi putea să trec pe acolo fără să mă gândesc la ea, și niciodată nu voi putea s-o privesc pe bunica în ochi fără să mă gândesc ca iar a trecut o duminică în care am lăsat-o să meargă singură…

 

Clujul s-a dat cu parfum fără să se spele

Clujul s-a dat cu parfum fără să se spele

Da, sunt oameni care într-adevăr fac asta. Se dau cu parfum, să ascundă alte mirosuri, fără să se spele. Asta a făcut și Clujul, s-a dat cu parfum, iar acel parfum costisitor se numește Untold. Eu sunt pe baricada care consideră că acest festival este un lucru mai mult decât bun pentru Orașul Comoară, însă a reușit să distragă atenția de la alte lucuri, care au neapărat nevoie de o soluție. Presa a fost prinsă într-un vârtej și se luptă toți să scrie despre acest eveniment, care, într-adevăr, a fost unul important.

Însă, cu celelalte cum rămâne? Sistemele de canalizare nu fac nici acum față ploilor care vin cu înverșunare din când în când peste noi.

Din Florești în Cluj se circulă în continuare foarte greu, oamenii întârzie la muncă sau, după-masa întârzie acasă, ajungând obosiți și frustrați.

Dalele din Piața Unirii parcă nu-și mai găsesc locul și ies ocazional la plimbare, unii se împiedică de ele și acum, fiindcă se poartă sandalele, știm cu toții cât de nasol este să ne lovim la degetul mic, nu?

În continuare la noi prețurile pentru imobiliare, ajungând la o medie de 1.214 euro/mp, cu 83 de euro  mai mult față de București, sunt cele mai mari din țară. Însă, în ciuda acestui fapt, Clujul nu este pe primul loc în ceea ce privește salariile.

Noile sisteme de tichete pentru transportul în comun fac în continuare figuri, turiștii plângându-se că nu se puteau lua bilete de la aparate. CTP a făcut o grămadă de bani în această perioadă, din câte am auzit. Poate reușesc să rezolve problema.

Și o altă problemă pe care am observat-o este numărul tot mai mare de cerșetori. Auzind, probabil, că orașul o duce bine, au venit aici, s-au gândit că au de unde primi bani. Nu poți să te relaxezi pe o terasă, fiindcă ești sâcâit încontinuu de oameni care cer bani sau cer țigări.

Este bine. Este chiar foarte bine că Orașul Comoară este atât de activ în ceea ce privește evenimentele culturale sau sportive. Este bine că noi, clujenii, reușim să ne distrăm atât de bine și sunt atâtea posibilități. Dar cu mizeria ce facem? O ascundem sub preș? Vom dansa mai bine pe ea?

Sursă foto

De ce iubim MOX-ul?

De ce iubim MOX-ul?

Fie că au fost la mai multe ediții și au ajuns să iubească MOX-ul din cine știe ce motive sau fie că sunt abia la prima ediție și abia încep să se îndrăgostească de el, fiecare are un motiv anume pentru care să investească sentimente în acest festival din inima munților, plin de nopți cu stele și apusuri care ung pe suflet.

M-am plimbat prin festival și am pus în stânga și în dreapta, poate, una dintre cele mai grele întrebări: ”De ce iubești MOX-ul”?

Cu toate că cei care au participat pentru prima dată erau un pic sceptici, se putea simți în glasul lor că, încet, încet, sufletul li se colorează în MOX.

Continue reading “De ce iubim MOX-ul?”

Dacă ne-am citi

13708416_1062081867232583_4069478338246507741_oAș sta să te ascult cum îmi citești, să aud cum vocalele fac tumbe prin glasul tău, o poveste despre viață, despre suflet, despre vii și morți și, poate, despre noi. Aș sta cu capul pe pieptul tău și m-aș bucura de bătăile inimii tale. Ți-aș privi buzele cum se ondulează să cuprindă forma fiecărei litere.

Aș iubi personajele, aș suspina și m-aș îndrăgosti de tine așa cum m-am îndrăgostit de lumile pe care le-am vizitat ori de câte ori am deschis o carte. M-ai mângâia pe spate și te-ai opri doar din când în când, ca să întorci pagina.

Și când mă voi plictisi, fiindcă, inevitabil o voi face… (să nu te superi. Aici totul ține de egosim. Vreau eu să simt paginile între degete și ochii mei să alerge peste rânduri) voi lua o carte de poezii și îți voi citi, frumos, cu intonație, cu sau fără rimă, așa cum făcea tata când eram mică. Mă voi opri din când în când, să văd dacă ești atent, dacă buzele îți sunt umede de pofta pentru poezie. Genele tale vor începe să se îmbrățișeze mai des, mai cu putere, până vei adormi, cu metaforele alergându-ți prin firele de păr.