M-am întâlnit cu profa’ de chimie din liceu

cb550142f442f29605aff0302dcd5a80Astăzi m-am întâlnit cu profesoara mea de chimie din liceu, cu care, trebuie să recunosc, nu m-am înțeles prea bine, mai ales datorită faptului că nu am fost cel mai cuminte elev. Personalitatea mea dificilă a creat multe războaie între noi, pentru ca la final, să aleg să dau bacul din chimie, iar cu ajutorul dânsei m-am pus cu burta pe carte, ba mai mult, am ajuns chiar să iubesc chimia. Însă dacă mi-ar fi spus cineva în clasa a IX-a că se va întâmpla una ca asta, probabil l-aș fi înjurat.

Însă, fugeam de la ore, eram obraznică, nu învățam, mă temeam îngrozitor de dânsa. Îmi spuneam rugăciunile înainte de fiecare oră, să fiu scutită de ascultat și de încasat vreun patru.

Dar au trecut câțiva ani de atunci și, crescând și eu, am realizat de fapt valoarea unui astfel de om. Am realizat că dânsa nu a renunțat la mine, oricât am vrut eu să renunț la ea. Și așa… am luat o notă mare la bac la chimie, iar întâlnirea de azi, mi-a bucurat enorm sufletul, văzând că nu există nicio urmă de ranchiună, doar îmbrățișări, zâmbete și vorbe calde.

”Chiar dacă ai ales jurnalismul, nu îți pare rău că ai terminat mate-info, nu?”, m-a întrebat.

Nu, nu îmi pare rău și nu mi-a părut nicio secundă, fiindcă am învățat să învăț, să gândesc logic, să muncesc, iar acest lucru, mă ajută zi de zi… și eu care credeam că nu mă vor ajuta niciodată la nimic formulele.

I-am povestit și dânsei că, cineva, văzând notițele mele de la facultate, a spus:

”Se vede că ai făcut chimie cu doamna Antal, de aia ai notițele atât de ordonate!”

Mulțumesc doamna profesoară Gabriella Antal pentru răbdarea de care ați dat dovadă cu mine. Datorită dumneavoastră și a altor câțiva omuleți dragi, am reușit să ajung unde sunt azi.

Suntem prea ocupați să ne dorim o relație, ca să avem o relație

E o duminică liniștită de toamnă. Puțin răcoare și un soare cu dinți. Ești la o cafenea din centru, cu prețuri piperate. E sfârșit de săptămână și banii primiți de acasă sunt pe terminate, dar ți-ai mai permis o aroganță. Până termini de pus poza pe Instagram, Facebook, Snapchat, poate chiar Pinterest, deja începe să se răcească și parcă ți-e puțin lehamite de ea, dar nu este problemă. Îți aprinzi o țigară, să alunece mai bine și abia apoi îți amintești de persoana care stă cu tine la masă, dar, preocupată fiind cu aceleași îndeletniciri, așa că nu vă simțiți absența. Te uiți la omul din fața ta și realizezi că nu simți nimic pentru el, dar ai nevoie de el.

Ai nevoie să ai ”in a relationship” pe Facebook, la care lumea să dea like sau să pună o reacție din aia cu inimioară. Ai nevoie să schimbi din când în când în ”it’s complicated”, ca să te întrebe cel puțin 10 prieteni cu care nu ai mai vorbit de cel puțin un an, ”ce s-a întâmplat?”.

Oh… dar să nu uităm de bătăile de cap ale neamurilor, de întrebarea ”Dar tu nu ai de gând să faci nuntă?”, completată apoi de ”Știi că vară-ta e de-o vârstă cu tine și așteaptă un copil”. Ai nevoie de cineva care să răspundă nevoilor pe care le au.

De cineva cu care să te plimbi de mână în parc și eventual să vă faceți un selfie cu o frunză ruginie, că tot a venit toamna. Stai și speri că vei avea parte de o relație ”la bine și la rău”, precum cea a părinților tăi, fără ca măcar să observi persoana de lângă tine. Ți-ai instalat Tinder, sperând că vei găsi acolo dragostea adevărată și parcă te deranjează când te întreabă dacă vrei o ”one night stand”. O partidă, un sex rapid, fără sentimente, fără planuri de viitor.

Ieși la o bere, vorbești prin mesaje, vorbești prin poze, bei, dansezi, te dregi cu o cafea, scuze să te întâlnești, dar să nu fii prezent.

Nu vrei o relație, vrei o mască pentru o relație, fără conținut, timp în care visezi la o relație perfectă. Nu vrei să muncești să meargă acea relație. Nu vrei să depui niciun efort. Probabil că nu știi, câte răspântii au existat în viața părinților tăi până au ajuns într-un punct de armonie. Tu vrei să arzi etapele, vrei forme fără fond. Vrei terasa de la mansardă, pe care să faci plajă cu un mojito în mână, fără să torni cimentul pentru fundație, fără să faci bătături în palme.

Vrei orice ți-ar putea oferi iluzia unei relații, în care ție de fapt nu îți pasă și nu ai nici cea mai mică intenție să miști un deget. Nu te dedici, ci mereu ești pe picior de plecare, ca să poți să fugi cât mai repede când vezi că lucrurile ar vrea să se strice. Nu ai încredere, însă nici nu dai motive ca celălalt să aibă încredere în tine.

Dăm înapoi îndată ce simțim că lucrurile încep să fie reale. Fugim. Ne ascundem. Plecăm. Oricum vin alți oameni care să ne încălzească patul, dar nu și inima.

Și în final, contează persoana care te acoperă noaptea când ți-e frig, care te ceartă că nu te-ai îmbrăcat suficient de gros, care știe cum să reacționeze când plângi, când ai nervi, când îți vine să fugi în munți. Dar probabil pe acea persoană o ignorăm pentru un zâmbet fotogenic și o poză cu multe inimi pe Instagram.

Iubește persoana alături de care nu simți nevoia să știi ce face restul lumii.couple-on-smartphones-in-bed_i0sfob

poză

Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți”

Justin Dumitru are 21 de ani, dar se poate lăuda cu o experiență bogată în ceea ce privește lectura și poezia. Aș avea curajul să spun că, poate, este unul dintre acele suflete bătrâne, prins într-un trup tânăr. Însă asta este doar o speculație. Ce este concret, este că Justin studiază în prezent la Facultatea de Teologie din București și la ASE. Chiar dacă este această discrepanță imensă între cele două domenii, el consideră că au fost alegeri inspirate. A început să cocheteze cu scrisul pe la paisprezece ani, pentru ca să ia cuvintele în serios cu adevărat, trei ani mai târziu.

12496317_988636757870709_2501252851334622620_o

A publicat două volume: ”Black Aphrodisiac” (ed. Tracus Arte) și ”dinții care scrâșnesc refuzul” (ed. Charmides).

  Continue reading “Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți””

Știi feeling-ul că urmează să se întâmple ceva extraordinar?

largeStăteau la o cafea, ca pe vremuri, când nu era totul atât de complicat. Când zâmbetele erau la fiecare înghițitură și plata facturilor părea o idee mult prea îndepărtată pentru a le da bătăi de cap. Însă discuțiile se conturau de multe ori, în discuții de suflet, cu care te hrănești, așa, fără filozofii concrete cum sunt ele. Ea își aprinde o țigară. Ceva Dunhill subțire, perfect de elegante pentru mâinile ei mici.

-Spune-mi, ai și tu vreodată sentimentul ăla care te ține legată de un om? Că ai impresia că poți învăța ceva de la el sau că împreună ați putea trăi ceva frumos, că ați putea avea o prietenie foarte faină?

-Da, a răspuns cealaltă.

Și pentru câteva clipe s-a lăsat liniștea, încercând să pună amândouă în ordine gândurile pe care, parcă această întrebare le-ar fi dezordonat.

-Cu toți oamenii în general, a continuat ea. Asta-i problema mea. Și de aia profită ceilalți. Am observat că am o problemă cu triatul și că iert prea mult. Dar continuă. Ce vrei să spui?

Țigara era pe jumătate fumată. Cu gesturi iuți, perfect în concordanță cu personalitatea ei. Fata cu Dunhill-ul și-a continuat ideea:

-Asta încerc să remediez la mine… Vorbesc despre el, știi tu care. Același. Aș vrea să șterg senzația asta care mă tot leagă de el. E sentimentul ăla… hai să-i zicem, un al șaselea simț, care îmi tot spune că ne așteaptă ceva extraordinar. Sau cel puțin ceva. Nu îl mai iubesc. Am avut timp să las asta în urmă. Dar căcatul ăla de sentiment e prea puternic și mă scoate din minți că nu îl pot depăși.

Ea a privit-o gânditoare și cu un zâmbet șiret, zâmbet care spune totul despre ele. Spune că se cunosc, că a trecut atâta timp și nimic din ce gândește sau simte cealaltă nu le mai surprinde.

-Eu îți zic părerea mea, de care oricum nu vei asculta. Am ajuns la concluzia că oamenii nu se schimbă. Sunt așa cum sunt în esență. Estență pe care ajungem să o cunoaștem în cele din urmă. Și eu am uneori feeling-ul ăla de care zici. Că ar putea fi ceva grozav. Însă degeaba… chiar dacă sufletele se potrivesc, nu înseamnă că personalitățile se potrivesc, explică ea, știind că a fost ascultată doar pe jumătate, în timp ce privirea prietenei sale a zburat undeva pe cealaltă parte a trotuarului, în încercarea de a vedea ceva prin miopia ei.

-Dar ai crede că atunci când sufletele se potrivesc, parcă poți remedia personalitatea… dar această concepție e total greșită.

-Nu o să te iubească niciodată așa cum ar trebui sau cum ai merita. E vorba de un cerc. Pune-l la test. Primește-l înapoi. Vei vedea că vei ajunge peste câteva luni, tot aici, cu mine la o cafea, cu țigara aia nenorocită între degete și te vei întreba cu ce ai greșit tu, când de fapt, el e cel care nu are suficientă emancipare emoțională. Trebuie să învățăm amândouă să triem oamenii, frate. Adică, de ce să duci în spate o relație, indiferent de care, în care totul e tensionat? Îți faci nervi, te consumi aiurea. Când există relații de sine stătătoare, pe care nu trebuie să le împingi de la spate, care își urmează fluxul continuu, așa cum face a noastră?

Era cam revoltată. Se aprinsese, cum obișnuia să o facă, dar s-a relaxat repede. Oamenii nu merită mereu atâta agitație.

-Dar sunt foarte rare. Ai mai întâlnit în ultimii 5 ani o asemenea relație cu cineva nou? Că putem vorbi două luni încontinuu, cinci deloc, iar în cea de-a opta lună vorbim ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Revenim la cursul normal.

-Doar una. Restul sunt cele dinainte, din firava adolescență, care se păstrează, fiindcă nu știm unde am fi unii fără ceilalți.

-Din firava pruncie!

Iar râsete s-au așternut peste cafelele lor în acea dimineață însorită de septembrie.

 

Sursă foto

Am învățat și eu cum e să stai la bloc

Am învățat și eu cum e să stai la bloc

Până la 19 ani, am stat acasă, la Huedin, unde bunicii mei au avut îndârjirea să facă o casă pentru tot neamul lor ce avea să vină mai târziu. La casă e bine, e liniște, te plimbi prin grădină, citești sub nuc, eh… micile plăceri ale vieții. Mai urlă din când în când cei trei copii mici din curtea din spate, dar dacă închizi geamul, se rezolvă problema.

Apoi am ajuns la facultate, la Cluj și am stat în cămin, unde, distracția era distracție și sesiunea sesiune. Oricum eu am chefuit destul de mult, așa că nu stăteam suficient de mult în cameră încât să ajuns să mă deranjeze vecinii de palier.

Toate bune și frumoase, până în iulie, când m-am mutat la o prietenă, la bloc. Vecini drăguți, liniște, cât timp ea a fost acasă. Când distinsa domnișoară a plecat în concediu, parcă s-a dezlănțuit iadul la noi în bloc. După câteva nopți de insomnii, am simțit că mă ia și pe mine în sfârșit somnul și m-am pus să dorm undeva pe la ora 21. După vreo două ore, somnul era dulce, lin… ce trebe`. Și chiar când simțeam că începe un vis frumos să mă mângâie pe păr, a început.

Vecinii care stau deasupra, și-au chemat câțiva prieteni, să chefuiască. Probabil în cele două ore, au jucat Kings sau Bolț sau ceva. A fost nevoie de concentrare. Bun… și cu muzica la maxim, cei câțiva amici, cântau și ei din tot sufletul, oscilând între Martin Garixx și Florin Salam, pentru ca apoi, să continue pe balcon, la țigară, cu Dragostea din tei.

Desigur, că ritmurile duioase m-au trezit și în timp ce mă gândeam eu dacă să merg să le zic vreo două sau să îi întreb dacă pot chefui cu ei, alți vecini (nu mi-am dat seama din care parte) au început să se certe. El și ea, urlau unul la celălalt de mama focului deoarece copilul nu dormea la ora aceea! Eh, m-am gândit… or fi și ei obosiți, tot omul are probleme. În căsnicie te mai cerți.

Și stând eu așa, cu urechile ciulite și pregătită să iau popcornul să pot să savurez această telenovelă, aud un sunet ciudat din apartamentul de lângă. Inițial, m-am gândit că ori omoară țânțari, ori bat cuie, la unșpe noaptea. Da de unde… se făcea sex. Dar se făcea în așa hal, încât se lovea patul de perete, care, aparent, este lipit de peretele comun dintre cele două apartamente.

Nu m-am supărat că nu am mai putut să dorm. Cine sunt eu să nu las oamenii să se bucure de plăcerile vieții? Nu m-am supărat nici serile care au urmat, ceea ce mi s-a părut curios a fost însă că, după ce prietena mea s-a întors din concediu, în bloc s-a lăsat liniștea. Am ajuns la concluzia că vecinii se tem de ea. Nu știu ce le-a făcut, dar acum mie mi-e tare teamă să nu cumva să o supăr.

Sursă poză

FICT – Cea mai faină experiență de voluntariat

”De carte nu scapi” este sloganul Festivalului Internațional de Carte Transilvania. Și, ce-i drept, după prima experiență de voluntariat în cadrul acestui festival, nu am mai scăpat. A rămas în mine vie, lumina unei experiențe care m-a făcut mai bogată sufletește.

Nu a fost ușor. Este de muncă la un festival de asemenea amploare, însă a meritat fiecare secundă. De ce? Fiindcă am trăit câteva zile într-o mare familie, iubitoare de cărți și de cultură. Ne-am băut cafeaua împreună, ne-am împărțit sendvișurile și medicamentele, că unii am mai răcit. Am ațipit unii pe umerii celorlalți și mi-am făcut prieteni faini, cu care vorbesc și în ziua de azi, dintre voluntari, organizatori și participanți. Am răsfoit în voie cărți, am participat la lansări, am avut onoarea să cunosc și să primesc autografe de la mari scriitori, atât români cât și de prin alte colțuri ale lumii.

Și acum, în fiecare an, prin septembrie, încep să simt că, uneori, inima îmi bate cu putere gândindu-mă că încă o ediție FICT se apropie. Însă, anul acesta, din păcate nu pot să ajut la organizarea festivalului. Dar TU poți și recomand cu toată căldura! Fă parte din familia FICT, cea iubitoare de cărți.

”Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, aflat la cea de-a patra ediţie, are nevoie de voluntari, iubitori de carte, pe toată durata acestuia (4-9 octombrie 2016).
Suntem în căutare de voluntari care să sprijine organizarea Festivalului în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca.
Cerem: seriozitate, punctualitate, spirit de echipă.
Oferim: contract de voluntariat, premii în cărți, oportunitatea de a interacţiona direct cu invitaţii Festivalului, diplomă de voluntariat etc.
Cei interesaţi sunt rugaţi să trimită un CV pe adresa transilvaniabook@gmail.com.
Doar cei selectaţi vor fi contactaţi telefonic.
Detalii despre atribuţii şi beneficii vom discuta la o întâlnire de grup.
Dacă dorești să pui umărul la organizarea unui festival de anvergură internațională, te așteptăm cu drag în echipa noastră!”.

14225398_1482497275106743_1409540116357218304_n

De la fluturi spre apus

De la fluturi spre apus

Sunt oameni peste care dăm întâmplător și, din cine știe ce motive, se încăpățânează să rămână în viața noastră, să ne-o mai lumineze puțin. Așa a făcut și Iulia.

Pe Iul am cunoscut-o prin intermediul unei cărți în două volume, pe care doream cu disperare să o vând. Nu mi-a plăcut și nu voiam să stea pe rafturi, printre cărțile mele de suflet. Așa că, dorind să le cumpere, a venit să ne întâlnim. Însă a venit cu îndoieli, auzind că sunt o persoană dificilă. Ne-am întâlnit într-o cafenea și am invitat-o să bea o limonadă, să mai discutăm, ceea ce a pus-o în dificultate. Nu înțelegea de ce nu sunt așa cum auzise. Ce nu știe ea, însă, este că în momentul în care am văzut-o, eu am prins drag de ea. S-a format o legătură. Acel ”apprivoiser” despre care vorbește atât de frumos vulpea Micului Prinț. Și așa a început o frumoasă prietenie.

Iulia este atât de frumoasă și contradictorie, precum apusurile pe care le iubește atât de mult. Sfârșituri mirifice care promit începuturi pline de speranțe. Iulia studiază fluturii. Și dacă înainte zâmbeam când vedeam unul, acum sufletul îmi râde, fiindcă inevitabil, acea fluturare gingașă de aripi mă face să mă gândesc la ea.

Vai… era să uit de râsul ei frumos și molipsitor care mereu mă înveselește.

Mulțumesc, suflet din sufletul meu, că ai apărut în viața mea și nu dai semne că ai vrea să pleci.

La mulți ani și la cât mai multe zâmbete.

P.S. Îmi pare rău pentru poză, dar… nu prea avem, aparent, împreună :)) măcar e o amintire frumoasă. Te puuuup!!!!