E atât de frumos…

2a997385cf6a758524884f0f0c1fcec2E atât de frumos… sau poate doar eu îl văd așa. Dar nu cred. Știe și el cât e de frumos și-i place să fie admirat, să se uite fetele după el, să se mire și băieții. Însă când îi spun eu, parcă n-ar vrea să mă creadă. Poate fiindcă părerea mea chiar contează pentru el. Și deși mă pierd de multe ori în ochii lui și de fiecare dată îmi răsună în minte ”Damn your eyes” a lui Alex Clare, deși arată atât de bine și muncește să arate așa, deși are tenul puțin închis tocmai așa cum îmi place mie, nu asta îl face frumos. Sau cel puțin nu doar asta. Ci felul în care râde la aproape toate glumele mele nesărate și felul în care zâmbește când mă vede.

E frumos când adoarme instant, fără să se întoarcă de pe-o parte pe alta până găsește o poziție confortabilă, iar apoi dimineața mereu deschide ochii exact când îi deschid și eu. Iar eu îi zic ”mai vreau să dorm, nu mă enerva!”, zâmbește și mă lasă, că știe că-s mereu obosită. E frumos când își face griji că am mai mereu coșmaruri și are grijă tot timpul să mă întrebe cum am dormit, dacă am mai visat urât. Îl mai mint uneori, că își face griji. Știe oricum, dar lasă după mine.

E frumos că știe până unde să meargă cu gluma, să nu atingă limita în care mă supără, deși e conștient că și dacă m-aș supăra, mi-ar trece în secunda doi și aș începe să râd.

E frumos când se rușinează fiindcă mai are uneori emoții în ceea ce mă privește.

E frumos când ascultă muzică și-l văd că e în lumea lui, cu ritmuri ce-i alunecă prin urechi, îi ajung în suflet și e fericit. Îi este atât de simplu să fie fericit.

Știu că-s egoistă și se prea poate și puțin narcisistă, dar pe cuvântul meu că cel mai frumos este atunci când mă privește ca și cum aș fi magică, fiindcă atunci timpul se oprește în loc și, sincer, nimic nu mai contează, doar felul în care ne rezonează sufletele.