Fragment de roman

Într-o seară, la scurtă vreme după Sfinții Mihail și Gavril, a venit Mihai la Ionel cu o jumătate de litru de pălincă. Eu eram cu maica acolo. S-a așezat cu noi la masă și ne-a turnat la fiecare în pahar. Mărgelele de la țuică s-au așezat frumos pe margine, semn că era de calitate. Am ridicat paharele și am ciocnit întru sănătatea lui, a noastră, a tuturor. Țuica, uitând de mărgele a început să danseze în pahar și ne-a întâmpinat buzele, arzându-le ușor.

Afară era deja noapte și un întuneric de abia puteai să-l pătrunzi cu privirea. Cucul a cântat de trei ori pentru ora doisprezece și atunci Mihai și-a luat clopul în mână și a pornit spre casă. Mi-am luat un laibăr în spate și l-am condus până la poartă.

Era tare frig. Se arăta o iarnă grăbită, urâcioasă, așa cum erau iernile pe vremuri. Erau mai sănătoase. Acum, nici nu mai știu când a nins de Crăciun. Că așa e bine și frumos, să ningă. Să vină copiii la colindat, să-ți fie mai mare dragul de ei când îi vezi, așa de-o șchioapă, cu zăpada până la genunchi. Și intră în casă, că nu știu ei de mici ce sunt că trebuie să se scuture. Dar cum să te superi pe ei când îi vezi așa de fericiți? Stai, le asculți colinda și poate mai ceri una, tot de drag.

L-am condus pe Mihai până la poartă, să mai putem povesti de-ale noastre.

”Am vorbit cu cuscra[1] și a zis că ne dă o cameră în chirie în capătul orașului. Nu-i mult, dar e ceva până una alta. Hai să ne luăm laolaltă și să merem să stăm acolo!”, mi-a explicat el.

”Amu eu am mai făcut o trăznaie și nu vreau să fac alta. Până îmi vin frații din Regat să le spun și lor, eu nu mai vreau să mă mărit”, i-am zis.

S-a uitat la mine și așteptam să plece, ori să se supere, ori să mă certe că a așteptat atâta după mine și nu mai are răbdare. Dar nu a mai insistat. S-a uitat în jos și-a spus:

”În cizmele astea mi-ar trebuie și mie o pereche de ciorapi”.

Am început să râdem. Așa îi bine, să poți râde cu omul pe care îl ai lângă tine. Dacă am fi toți serioși, ne-am duce în lume de cât necaz este.

”Adu lână, că-ți fac! Că eu nu am defel. Că pe la noi nu prea au oile lână… numa doi-trei ciupi[2]. De abia mi-a ajuns și mie de cotă”.

”Îți aduc, Anuță dragă, numa să mi-i faci!”.

Și așa am rămas înțeleși. A doua zi dimineața a venit cu un ghem de lână. Era mândră tare lâna. Firul era sucit în două. L-am luat acasă, mi-am luat andrelele și m-am apucat de treabă. Când pe față, când pe dos, mânuiam andrelele alea, de se încălzeau.

Nu după multă vreme, ciorapii au fost gata și m-am dus cu ei la oraș chiar în ziua de Sfântul Nicolaie. M-am întâlnit cu Mihai, i-am dat ciorapii și pentru prima dată de când îl știam, m-a luat și m-a strâns tare în brațe, să nu cumva să mai fug.

”Mulțumesc frumos! Iartă-mă, dar nu pot să stau, că trebuie să ajung până la baza de carne, dar hai cu mine dacă n-ai treabă și mai povestim pă drum”, a zis el.

”Viu, cum să nu viu?”, i-am răspuns.

Mergând pe drum cu un pas ușor grăbit, am mai tot povestit una alta. Afară ningea mărunt, dar nu era urât. Era vreme bună de o plimbare care să ne mai trezească în simțiri, după atâtea zile petrecute în casă la căldură.

”A treia zi de Crăciun, vii la oraș?” m-a întrebat.

”Viu”, i-am zis și așa am rămas înțeleși.

El a mers la bază, iar eu m-am întors înapoi acasă. Dar am fost mincinoasă. Că a doua și a treia zi de Crăciun se făcea joc, așa că nu am plecat. Tare drag îmi era să joc, să bat din călcâi, să mă răsucesc. Și cum îmi mai plăcea să zic strigături și să țiuiesc în rând cu fetele. Ne întreceam, care țiuim mai cu spor și care zicem strigături mai frumoase. Feciorii se veseleau când se uitau la noi și ne auzeau. Se mai băgau și ei, își băgau degetele în gură și fluierau de răsuna satul.

La joc a venit și Lina, că lăsase pruncii cu soacră-sa. Imediat se făceau doi ani de când Gheorghe al ei nu mai era. Am privit-o și era alta. Întunecimea aceea pe care o avusese în privire parcă începuse să se domolească și nici haine negre nu mai purta. S-a așezat lângă mine. Din năframă i se ițiseră câteva fire de păr când jucase. O văzusem. Se învârtea pe călcâi, stătea dreaptă, mândră în mijlocul încăperii. Era nealcoșă că juca tare bine. Nu trebuia să stea ascunsă pe margine. Și-a aranjat firele zburlii și a intrat în vorbă cu mine.

”No, Anuță dragă, bag sama că ar trebui să ne cotăm și noi alți bărbați”, mi-a spus râzând.

”Ba eu nu știu dacă mai vreau”, i-am răspuns.

”Ascultă la mine. Du-te după Mihai, că dacă te-a așteptat atâta, sigur îi bun. Ce te uiți așa la mine? Crezi că eu nu aud ce vorbește lumea prin sat?”, a întrebat Lina.

”Nu cred nimic. Că gura lumii oricum îi slobodă. Da pe tine ce te-a apucat cu măritișul?”, am încercat eu să schimb vorba, să nu mă mai întrebe de Mihai.

”Încă îs tânără, n-o să rămân singură toată viața. Și de-acum pot să fiu liniștită, că știu cine mi-a omorât bărbatul!”, m-a anunțat Lina.

”Cum adică?!”, am întrebat-o eu surprinsă, dar deja se ridicase de lângă mine, invitată la dans de unul dintre feciori. Abia atunci i-am văzut cu adevărat veselia din ochi.

A trecut jocul, a trecut Crăciunul, iar eu nu am mers la oraș să mă întâlnesc cu Mihai. Bănuiesc că m-a așeptat. Era o iarnă tare grea. Nașterea Mântuitorului a adus cu ea zăpadă multă, dar apoi a venit frigul. Un frig înțepător, de îți era groază să ieși din casă. Stăteam cu maica lângă sobă, croșetam, povesteam.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s