Am citit azi un articol, ”Am ajuns să trăiesc cu frică”, iar un citat mi-a rămas în minte:

De ceva timp încoace, însă, plecările mele sunt însoţite de anxietate. Înainte mă întrebam dacă mi-am luat suficienţi bani la mine, dacă nu am uitat periuţa de dinţi acasă şi dacă va fi vreme frumoasă. Acum mă întreb dacă voi ateriza în siguranţă, dacă nu voi fi atacată în timp ce îmi beau cafeaua pe o terasă stradală sau dacă nu voi fi călcată de o maşină pe o stradă pietonală.

În data de 22 martie, un bărbat a intrat cu mașina în oamenii care traversau Podul Westminster din Londra, apoi a atacat cu un cuțit un polițist de la Partalentul britanic. Vineri, un camion a lovit un grup de pietoni dintr-o zonă circulată din centrul oraşului Stockholm şi s-a oprit într-un magazin.

Azi, două biserici au fost atacate în Egipt. Două explozii. 36 de morți și peste 100 de răniți.

Mă gândeam că multă lume îmi spune că sunt naivă, că mă încăpățânez să cred în bunătate, în iubire și încerc să îmi mențin o atitudine pozitivă. Partea proastă este că am fost și mai naivă. Am crescut într-un orășel mic, unde toți ne cunoaștem între noi, unde vezi aceleași chipuri zi de zi, unde nimic rău nu se întâmplă niciodată. Și-am crescut într-o bulă de siguranță (care, desigur, exista doar în capul meu). Vedeam la televizor multă ură, multă moarte, multă suferință și mă gândeam că eu nu am cum să pățesc așa ceva, că eu sunt în siguranță în bula mea… până s-a spart.

Era vara lui 2013 și, împreună cu colegii mei din trupa de teatru Assentiment, ne-am pornit spre Polonia. Era cald, foarte cald, dar noi abia așteptam o nouă aventură, o nouă ocazie să creăm cele mai frumoase amintiri.

Am vizitat frumosul oraș Cracovia, am jucat bolț și am mâncat mâncare ciudată. Am ascultat istorisiri, ne-am uitat peste poze vechi și așteptam vizita la Auschwitz. Multe glume cu evrei au fost spuse. A venit și ziua mult așteptată, cu călduri insuportabile, dar cu râsete și voie bună. Și am intrat pe poartă, iar bula mea de siguranță a început încet să se spargă, încet, chinuitor. În căști, ghidul ne povestea despre doctorul Mengele, îngerul morții, ne povestea despre experimentele lui și-am început să plâng. Mergeam, dar parcă pașii nu erau ai mei, erau ai altcuiva. Am văzut camera de gazare și zgârieturile de pe pereți și-am plâns. Fiori reci îți străbăteau șira spinării și urletele parcă se auzeau în surdină, ca un ecou. Am văzut sute de perechi de papuci mici, minusculi al copiilor care și-au găsit sfârșitul în lagărul de concentrare. Am văzut o cameră plină cu păr de femeie… păr care era folosit pentru fabricarea covoarelor. Apoi am ajuns la Birkenau. Am coborât din autobuz și peste tot domnea moartea. Acolo am urmat drumul pe care acei oameni l-au urmat zilnic. Le-am auzit poveștile, le-am simțit durerea. Am văzut paturile în care dormeau câte 5 sau 10 ca să își țină de cald, fiindcă doar oasele mai rămăseseră de ei. Am văzut pozele unor oameni fără suflet în ochi, doar cu teroare. Am auzit poveștile evreilor intelectuali care erau puși să curețe gropile pline de fecale ca să își înțeleagă nimicnicia.

Am ieșit de-acolo și bula mea de siguranță s-a spart. Și-am citit mult, despre evrei, despre Mengele. Am citit despre genocidul din Rwanda, despre războaie, despre durere, să mă conving de răutatea și ura care există. Și mie mi-e frică de atunci. Mi-e teamă în micul meu orășel și mi-e teamă în marele meu oraș. Mi-e teamă când ajung târziu din oraș și fug de la taxi până la intrarea în bloc. Mi-e teamă fiindcă eu nu pot concepe răutatea de care este capabilă omenirea.

Și ar trebui să ne fie teamă tuturor.

Photo

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s