Ospătarii nu sunt slugile tale

Ospătarii nu sunt slugile tale

Am văzut la foarte multă lume o atitudine de scârbă și repulsie față de ospătari și o atitudine mizeră. Se comportau ca și acum ospătarul ar fi o slugă. Oamenii au tendința să vorbească urât cu ospătarii, să îi înjure, să urle la ei că mâncarea nu a fost destul de sărată sau milkshake-ul nu a avut destulă ciocolată. Habar nu am. Se găsesc destule motive să urli la un ospătar.

Însă oamenii nu sunt conștienți că ospătarii nu sunt slugile lor, nu trebuie să îi umilească și să se comporte urât. Dar totuși o fac. Lasă mizerie, bărbații macho prind ospătărițele de fund. Fac consumație și apoi pleacă fără să plătească. Atunci, ospătarul trebuie să plătească din buzunarul lui, fiindcă el se face vinovat. E vinovat că alții sunt nesimțiți și au crescut în pădure.

Am servit la nunți ani de zile, veri întregi. Sâmbetele și chiar duminicile mi le petreceam plimbându-mă dintr-o parte în alta a unei săli imense, aducând beri, ciorbe, fripturi, umplând pahare cu whiskey. Nu am avut incidente neplăcute în mod deosebit, dar au fost câteva situații care m-au lăsat cu un gust amar în gură și m-am gândit la oamenii care fac asta aproape zi de zi și nu doar de câteva ori pe an, vara, așa cum făceam eu. Am văzut țigări stinse în pahare. Zeci de pahare vărsate de vin, de coniac, de suc, de apă vărsate pe fețele de masă. Am văzut oameni care au trimis paharele înapoi la spălat doar fiindcă au putut. Am văzut mese întregi care comandau doar când aduceam o comandă ca să mă vadă cum mă plimb, cum mi se umflă picioarele și nu mai pot să calc cum trebuie. Să vadă cum mă chinui să zâmbesc și să fiu drăguță și să râdă apoi pe sub mustăți. Fiindcă așa cred ei, că ospătarii trebuie umiliți.

Am mai avut o situație, tot la o nuntă, în care o domnișoară, fostă colegă de generație cu mine, a zis unei alte tinere care împărțea masa cu ea:

„Uite-o și pe asta, a scris două cărți, e la facultate și mă servește pe mine la masă. Să vezi c-o rezolv eu să nu mai fie cu nasul pe sus”.

Și m-a trimis. Și iar m-a chemat. Și iar m-a trimis. Și m-am dus și am zâmbit de fiecare dată și i-am răspuns frumos. Fiindcă nu ai ce face. Clientul are întotdeauna dreptate.

Eu în Cluj ies de cele mai multe ori în Shadow. E localul meu de suflet și merg cu un drag nemaipomenit acolo. În timp, am ajuns să îi cunosc pe ospătari și să mă atașez de ei. Sunt oameni harnici, mereu cu zâmbetul pe buze, care lucrează de dimineața până seara și nu i-am auzit să se plângă. Zâmbesc și aduc comenzile fără să comenteze. Le las de cele mai multe ori bacșiș și când nu am, îmi cer scuze. Sunt oameni faini, care mă întreabă cum mi-a fost ziua și mă întreabă ce am mai scris sau ce știri am mai făcut. Nici pe ei, nici pe alții, nici într-o mie de ani nu aș putea să îi umilesc doar fiindcă sunt ospătari și nu-s doctori sau dentiști sau creatori de modă. Atunci, voi de ce-i umiliți? Pe mecanicul care vă repară mașina de ce nu îl umiliți? La electrician de ce nu urlați? Pe casierița de la bancă de ce nu o prindeți de fund?

Mai avem cale lungă până la civilizație.

Tot aruncăm oameni la gunoi

Tot aruncăm oameni la gunoi

Și consider că într-adevăr avem de ce ne teme. Fiindcă suntem puțini, prea puțini, care privim mai departe decât cei câțiva centimetri de la ochi până la nas. Suntem prea ocupați ne noi înșine ca să ne pese de cei din jurul nostru. Sau de fapt ne pasă, atâta timp cât ne putem folosi de ei sau, mai bine, să le facem rău. De ce nu? E amuzant să îi vezi pe cei din jur cum suferă.

Zi de zi ne urcăm în mașinile noastre rapide, fără să îl salutăm pe vecinul care stă ușă în ușă cu noi, fiindcă nu-l cunoaștem. Apoi ne urcăm la volan și conducem imprudent fiindcă suntem prea ocupați să spunem pe Facebook ce am mai făcut azi sau rapid un Insta Story.

Nu mai salutăm, nu mai întrebăm ce face cel cu care, cândva, ne petreceam zile și nopți întregi și pe care îl numeam nonșalant „cel mai bun prieten”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Sărim dintr-o relație în alta, fără să muncim, fără să luptăm. Cum ceva nu ne convine, cum am trecut mai departe… până apare iar ceva ce nu ne convine. Aruncăm cu „te iubesc-uri”, cu „vreau să îmi petrec toată viața cu tine” doar pentru a ne trezi apoi în patul altcuiva fără nici cel mai mic semn de regret. Singurul regret ar apărea dacă am fi destul de proști să fim prinși.

Ne amintim de oameni doar când avem nevoie de ceva, îi întrebăm din complezență ce mai fac și le cerem favoarea. După care iar nu îi mai căutam cu anii. Ne plictisim de oameni și cei care cândva însemnau totul pălesc în fața unei persoane pe care încă nu o cunoașteam. Așa că ne-am învățat să aruncăm oamenii la gunoi.

Ne băgăm în viața celorlalți. Ne dăm cu părerea și îi batem la cap până îi facem să se îndoiască de deciziile lor. Fiindcă NOI știm ce mai bine pentru ceilalți.

Bem până nu mai putem, mâncăm până nu mai putem. Și postăm pe Facebook. Aruncăm tone de mâncare și nu mai știm ultima dată când am avut o discuție intensă, de suflet, din care am rămas cu ceva.

Am fost dezamăgită… profund dezamăgită când, din curiozitate, am vrut să văd câtă lume răspunde la micile mele gesturi drăguțe. Am trimis unul dintre mesajele mele cu „Să ai o zi frumoasă și plină de zâmbete” la 87 de persoane. Am primit 16 răspunsuri. Nu mai am nimic de adăugat.

Bună ziua, Florești

Bună ziua, Florești

Tangențele mele cu comuna Florești au fost destul de mici de când locuiesc în Cluj-Napoca. Desigur, trec prin Florești ori de câte ori merg acasă sau mă întorc la marele oraș și în afară că e aglomerat și ceva povești haioase despre cai care intră în casă și o stradă întreagă care miroase a găini, nu auzisem.

Ei bine, ieri m-am mutat în Florești și nu pot să explic cât de savuros este totul printre aceste blocuri.

La magazinul non-stop din colț țiganii (le spun țigani fiindcă, dintre toți pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, toți s-au simțit jigniți dacă le-am spus romi) așteptau cu nerăbdare să își cumpere țigări, semințe și napolitane vărsate. „Așa, de vro 2 lei”. Printre ei, o blondă masivă cu fundul suficient de mare încât să stea comod pe două scaune și cu burta-i atârnând suav peste colanții cu animal print s-a uitat îndelung la mine.

„Te-ai mutat amu, tu? Vezi să nu te bagi în față la coadă”.

Am ascultat, nu m-am băgat în față.

Două sute de metri mai încolo, un vecin mi-a tăiat calea cu căruța trasă de un cal alb, superb. I-am dat prioritate, doar nu era să îl încurc din drumul lui. În fața blocului, alți vecini puseseră de-un chef și ascultau manele la maxim. În timp ce grătarul sfârâia și mirosea de ți se făcea gura apă, cei prezenți luau pe rând microfonul și făceau câte o dedicație ”Pentru veața mea, comoara mea!”.

Un puști care nu avea mai mult de zece ani se plimba cu bicicleta pe lângă bloc. M-a strigat.

„Domnișoara, domnișoara, vii să te tai puțin cu drujba”?

Vin, cum să nu vin, băiatu’?! De când îmi doresc asta și nu am găsit bărbatul potrivit pentru asta.

Îmi plac oamenii aceștia savuroși, cu personalități colorate. Nu pot să nu mă înveselesc când îi observ.

sursă poză

Fără tine și cu apusurile ciobite

Ma surprind cautandu-te in fiecare noapte. Am incetat sa am cosmaruri. Insa am momente in care intind mana sa iti simt toracele cum se ridica si coboara in ritmul respiratiei tale. Dar nu esti langa maine si atunci, asta ma infioara. Prefer cosmarurile.  Doar sa fii langa mine cand ma trezesc plansa si cu respiratia taiata. Sacadata. Nu mi-ar mai fi teama. 

Stii? 

Stiu.

Dar nu esti.

Si credeam ca nu imi pasa. Dar am incetat sa vad apusurile, iar asta ma ingrijoreaza. Si cand le vad, parca-s cumva ciobite. Crapate. Ca si cum in orice clipa s-ar sparge si ar trebui sa le arunc la gunoi. Si-atunci cine as mai fi eu fara tine, fara apusuri? As fi tot eu, dar calculata, mereu gandita, mereu in cautarea unei solutii. Voi fi eu cea care invata, lucreaza, bea multa apa si mananca multe legume, care vorbeste corect si nu are niciodata parul ciufulit. Iar eu cea care fura struguri? Sau care tine de sase pana bagi in buzunar caciula neagra care imi place atat de mult? Sau care rade pana nu mai are aer si umbla imbracata ca o boschetara fiindca asa se simte bine? Sau care asteapta sa ii bati o buburuza de masa? Pe ea ai luat-o cu tine. Sper ca ii e bine si ai grija de ea. 

Dar pentru orice eventualitate… 

Ma duc sa imi lipesc apusurile ciobite.

 Sa mai recunosti ceva in ochii mei in cazul in care te vei intoarce.