Când ai mințit ultima dată?

Când ai mințit ultima dată?

Când eram mici, aveam un joculeț. În curtea mătușii mele, unde am copilărit, creșteau niște buruieni pe care noi le numeam „minciunele”. Le rupeam cozile și de acolo ieșeau firișoare. Câte firișoare ieșeau din codița unei minciunele, atâtea minciuni spusesem în ziua respectivă. Unii aveam noroc și scăpam fără niciun firicel, dar se întâmpla uneori să fie 5-6 și atunci ajungeam de râsul grupului de copii. Minciuna era ceva urât, ceva rușinos.

Însă, toți mințim. Unii o fac din plăcere, alții suferă de mitomanie, iar alții mint, de cele mai mult ori, pentru a nu-i supăra pe alții. În ceea ce privește ultima categorie, eu sunt de părere că „alții” sunt de vină. Fiindcă n-au știut cum să reacționeze când am greșit.

Nu-mi place să mint. Mi se pare de prost gust, însă și eu o fac, fiindcă uneori sunt nevoită. Îi mint pe cei care nu știu să ierte, care se supără, care nu se pun în pielea mea.

Și unde începe totul? Ei bine, în copilărie. Practic, învățăm de la părinți să mințim. Am stricat o jucărie. Ce s-a întâmplat ultima dată când am stricat? Au fost furioși. Au țipat și s-au supărat. Atunci, mai bine ascund adevărul, care să evit să se supere.

Am luat o notă mică. Ultima dată au fost dezamăgiți, au țipat și nu am mai avut voie să ies cu ceilalți copiii pe afară timp de o săptămână. Mai bine nu le spun de nota mică, cel puțin până iau una mai bună. Dacă mă întreabă, le spun că profesoara nu ne-a corectat textele.

Sunt minciuni aparent, minore, care, teoretic, nu fac rău. Însă noi nu ne dăm seama că de fapt așa se construiește fundația unei serii nenumărate de minciuni. Îmi mint șeful că a întârziat autobuzul și de aceea am întârziat la muncă. Îmi mint partenerul că am stat acasă în pat când de fapt am ieșit cu prietenii la o bere.

Fiindcă ne este teamă de reacțiile pe care le vor avea. Fiindcă, în general, oamenii nu sunt înțelegători cu ceilalți. Își pun propriile nevoi în fața celorlalți și atunci ies la suprafață părți întunecate ale personalității noastre.

De altfel, mințim când suntem întrebați „ce mai faci?”, spunem „bine” de cele mai multe ori fiindcă așa e politicos. Nu îi încărcăm pe alții cu problemele noastre.  Mințim când nu ne respectăm promisiunile. Ne mințim prietenii că suntem ocupați, când, de fapt avem doar nevoie de niște timp pentru noi.

Tu când ai mințit ultima dată? Și cum ar fi dacă pentru o zi, pentru 24 de ore, am fi suficient de atenți încât să nu mai spunem nicio minciună? Cred că sufletul nostru ar fi puțin mai ușor.

sursă foto

Ospătarii nu sunt slugile tale

Ospătarii nu sunt slugile tale

Am văzut la foarte multă lume o atitudine de scârbă și repulsie față de ospătari și o atitudine mizeră. Se comportau ca și acum ospătarul ar fi o slugă. Oamenii au tendința să vorbească urât cu ospătarii, să îi înjure, să urle la ei că mâncarea nu a fost destul de sărată sau milkshake-ul nu a avut destulă ciocolată. Habar nu am. Se găsesc destule motive să urli la un ospătar.

Însă oamenii nu sunt conștienți că ospătarii nu sunt slugile lor, nu trebuie să îi umilească și să se comporte urât. Dar totuși o fac. Lasă mizerie, bărbații macho prind ospătărițele de fund. Fac consumație și apoi pleacă fără să plătească. Atunci, ospătarul trebuie să plătească din buzunarul lui, fiindcă el se face vinovat. E vinovat că alții sunt nesimțiți și au crescut în pădure.

Am servit la nunți ani de zile, veri întregi. Sâmbetele și chiar duminicile mi le petreceam plimbându-mă dintr-o parte în alta a unei săli imense, aducând beri, ciorbe, fripturi, umplând pahare cu whiskey. Nu am avut incidente neplăcute în mod deosebit, dar au fost câteva situații care m-au lăsat cu un gust amar în gură și m-am gândit la oamenii care fac asta aproape zi de zi și nu doar de câteva ori pe an, vara, așa cum făceam eu. Am văzut țigări stinse în pahare. Zeci de pahare vărsate de vin, de coniac, de suc, de apă vărsate pe fețele de masă. Am văzut oameni care au trimis paharele înapoi la spălat doar fiindcă au putut. Am văzut mese întregi care comandau doar când aduceam o comandă ca să mă vadă cum mă plimb, cum mi se umflă picioarele și nu mai pot să calc cum trebuie. Să vadă cum mă chinui să zâmbesc și să fiu drăguță și să râdă apoi pe sub mustăți. Fiindcă așa cred ei, că ospătarii trebuie umiliți.

Am mai avut o situație, tot la o nuntă, în care o domnișoară, fostă colegă de generație cu mine, a zis unei alte tinere care împărțea masa cu ea:

„Uite-o și pe asta, a scris două cărți, e la facultate și mă servește pe mine la masă. Să vezi c-o rezolv eu să nu mai fie cu nasul pe sus”.

Și m-a trimis. Și iar m-a chemat. Și iar m-a trimis. Și m-am dus și am zâmbit de fiecare dată și i-am răspuns frumos. Fiindcă nu ai ce face. Clientul are întotdeauna dreptate.

Eu în Cluj ies de cele mai multe ori în Shadow. E localul meu de suflet și merg cu un drag nemaipomenit acolo. În timp, am ajuns să îi cunosc pe ospătari și să mă atașez de ei. Sunt oameni harnici, mereu cu zâmbetul pe buze, care lucrează de dimineața până seara și nu i-am auzit să se plângă. Zâmbesc și aduc comenzile fără să comenteze. Le las de cele mai multe ori bacșiș și când nu am, îmi cer scuze. Sunt oameni faini, care mă întreabă cum mi-a fost ziua și mă întreabă ce am mai scris sau ce știri am mai făcut. Nici pe ei, nici pe alții, nici într-o mie de ani nu aș putea să îi umilesc doar fiindcă sunt ospătari și nu-s doctori sau dentiști sau creatori de modă. Atunci, voi de ce-i umiliți? Pe mecanicul care vă repară mașina de ce nu îl umiliți? La electrician de ce nu urlați? Pe casierița de la bancă de ce nu o prindeți de fund?

Mai avem cale lungă până la civilizație.

Tot aruncăm oameni la gunoi

Tot aruncăm oameni la gunoi

Și consider că într-adevăr avem de ce ne teme. Fiindcă suntem puțini, prea puțini, care privim mai departe decât cei câțiva centimetri de la ochi până la nas. Suntem prea ocupați ne noi înșine ca să ne pese de cei din jurul nostru. Sau de fapt ne pasă, atâta timp cât ne putem folosi de ei sau, mai bine, să le facem rău. De ce nu? E amuzant să îi vezi pe cei din jur cum suferă.

Zi de zi ne urcăm în mașinile noastre rapide, fără să îl salutăm pe vecinul care stă ușă în ușă cu noi, fiindcă nu-l cunoaștem. Apoi ne urcăm la volan și conducem imprudent fiindcă suntem prea ocupați să spunem pe Facebook ce am mai făcut azi sau rapid un Insta Story.

Nu mai salutăm, nu mai întrebăm ce face cel cu care, cândva, ne petreceam zile și nopți întregi și pe care îl numeam nonșalant „cel mai bun prieten”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Sărim dintr-o relație în alta, fără să muncim, fără să luptăm. Cum ceva nu ne convine, cum am trecut mai departe… până apare iar ceva ce nu ne convine. Aruncăm cu „te iubesc-uri”, cu „vreau să îmi petrec toată viața cu tine” doar pentru a ne trezi apoi în patul altcuiva fără nici cel mai mic semn de regret. Singurul regret ar apărea dacă am fi destul de proști să fim prinși.

Ne amintim de oameni doar când avem nevoie de ceva, îi întrebăm din complezență ce mai fac și le cerem favoarea. După care iar nu îi mai căutam cu anii. Ne plictisim de oameni și cei care cândva însemnau totul pălesc în fața unei persoane pe care încă nu o cunoașteam. Așa că ne-am învățat să aruncăm oamenii la gunoi.

Ne băgăm în viața celorlalți. Ne dăm cu părerea și îi batem la cap până îi facem să se îndoiască de deciziile lor. Fiindcă NOI știm ce mai bine pentru ceilalți.

Bem până nu mai putem, mâncăm până nu mai putem. Și postăm pe Facebook. Aruncăm tone de mâncare și nu mai știm ultima dată când am avut o discuție intensă, de suflet, din care am rămas cu ceva.

Am fost dezamăgită… profund dezamăgită când, din curiozitate, am vrut să văd câtă lume răspunde la micile mele gesturi drăguțe. Am trimis unul dintre mesajele mele cu „Să ai o zi frumoasă și plină de zâmbete” la 87 de persoane. Am primit 16 răspunsuri. Nu mai am nimic de adăugat.

Bună ziua, Florești

Bună ziua, Florești

Tangențele mele cu comuna Florești au fost destul de mici de când locuiesc în Cluj-Napoca. Desigur, trec prin Florești ori de câte ori merg acasă sau mă întorc la marele oraș și în afară că e aglomerat și ceva povești haioase despre cai care intră în casă și o stradă întreagă care miroase a găini, nu auzisem.

Ei bine, ieri m-am mutat în Florești și nu pot să explic cât de savuros este totul printre aceste blocuri.

La magazinul non-stop din colț țiganii (le spun țigani fiindcă, dintre toți pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, toți s-au simțit jigniți dacă le-am spus romi) așteptau cu nerăbdare să își cumpere țigări, semințe și napolitane vărsate. „Așa, de vro 2 lei”. Printre ei, o blondă masivă cu fundul suficient de mare încât să stea comod pe două scaune și cu burta-i atârnând suav peste colanții cu animal print s-a uitat îndelung la mine.

„Te-ai mutat amu, tu? Vezi să nu te bagi în față la coadă”.

Am ascultat, nu m-am băgat în față.

Două sute de metri mai încolo, un vecin mi-a tăiat calea cu căruța trasă de un cal alb, superb. I-am dat prioritate, doar nu era să îl încurc din drumul lui. În fața blocului, alți vecini puseseră de-un chef și ascultau manele la maxim. În timp ce grătarul sfârâia și mirosea de ți se făcea gura apă, cei prezenți luau pe rând microfonul și făceau câte o dedicație ”Pentru veața mea, comoara mea!”.

Un puști care nu avea mai mult de zece ani se plimba cu bicicleta pe lângă bloc. M-a strigat.

„Domnișoara, domnișoara, vii să te tai puțin cu drujba”?

Vin, cum să nu vin, băiatu’?! De când îmi doresc asta și nu am găsit bărbatul potrivit pentru asta.

Îmi plac oamenii aceștia savuroși, cu personalități colorate. Nu pot să nu mă înveselesc când îi observ.

sursă poză

Fără tine și cu apusurile ciobite

Ma surprind cautandu-te in fiecare noapte. Am incetat sa am cosmaruri. Insa am momente in care intind mana sa iti simt toracele cum se ridica si coboara in ritmul respiratiei tale. Dar nu esti langa maine si atunci, asta ma infioara. Prefer cosmarurile.  Doar sa fii langa mine cand ma trezesc plansa si cu respiratia taiata. Sacadata. Nu mi-ar mai fi teama. 

Stii? 

Stiu.

Dar nu esti.

Si credeam ca nu imi pasa. Dar am incetat sa vad apusurile, iar asta ma ingrijoreaza. Si cand le vad, parca-s cumva ciobite. Crapate. Ca si cum in orice clipa s-ar sparge si ar trebui sa le arunc la gunoi. Si-atunci cine as mai fi eu fara tine, fara apusuri? As fi tot eu, dar calculata, mereu gandita, mereu in cautarea unei solutii. Voi fi eu cea care invata, lucreaza, bea multa apa si mananca multe legume, care vorbeste corect si nu are niciodata parul ciufulit. Iar eu cea care fura struguri? Sau care tine de sase pana bagi in buzunar caciula neagra care imi place atat de mult? Sau care rade pana nu mai are aer si umbla imbracata ca o boschetara fiindca asa se simte bine? Sau care asteapta sa ii bati o buburuza de masa? Pe ea ai luat-o cu tine. Sper ca ii e bine si ai grija de ea. 

Dar pentru orice eventualitate… 

Ma duc sa imi lipesc apusurile ciobite.

 Sa mai recunosti ceva in ochii mei in cazul in care te vei intoarce. 

Am găsit poezia în magazinul din colț

Am găsit poezia în magazinul din colț

Ieri am fost într-o lipsă gravă de inspirație, așa că am început să caut puțină poezie. Și când spun ”poezie” nu mă refer strict la cuvinte așezate în versuri așezate în strofe, cu ritm, rimă și măsură. Nu-nu. Mă refer la acel sentiment ca o sclipire pe care o văd uneori în lumea care mă înconjoară și îmi dă un imbold să scriu. Așa că am început să caut.

Am luat-o prin parc, apoi pe străduțe pe care nu am mai călcat niciodată. M-am uitat la Strada Strâmbă și la strada Libelulei, apoi am fotografiat o casă verde tocmai pentru că era verde. Dar nu am găsit poezia. M-am oprit la semafor și am tras cu urechea la conversațiile celor din jur. Nimic interesant, nicio sclipire. M-am așezat pe o bancă și am deschis o carte. M-am gândit că alergând printre cuvinte voi găsi poezia, chiar dacă, poate asta însemna că o furam de la cei care au fost mai atenți decât mine. Cuvintele frumoase mi-au intrat în suflet, dar nu au aprins nicio scânteie.

M-am închis de lume și am început să caut poezia în mine. Mi-am deschis nenorocitele alea de sertărele din suflet și am început să caut printre zâmbete, printre lacrimi, printre timpi pierduți în nopți reci de iarnă cu un suc pe o terasă înghețată. Și apoi, am dat peste una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. O noapte de septembrie plină de bere și țuică, în care am gustat buzele alea îmbibate în alcool și lumea s-a schimbat, a devenit mai luminoasă. Am simțit buzele moi și palmele care mi-au cuprins fața în palme ca și cum în acel sărut, în acea seară s-a adunat întreg Universul. Și nu a fost întâmplător. Și da, am găsit multă poezie acolo, dar m-a întristat și m-a durut prea tare. Că Universul ăsta minunat are o modalitate foarte sadică de a se juca cu noi. Așa că, atât de goală, mi-am continuat drumul spre casă, renunțând să mai caut scânteia, sclipirea.

Am intrat la magazinul din colț, unde vânzătoarele discutau nestingherite.

-Mai bine am merge și noi ca frate-to, în Grecia, să lucrăm pe plajă. În Grecia a mers, nu? A întrebat una dintre ele.

-Nu știu. În Machiavile sau așa ceva.

-Nu există, Machiavile, tu, proastă!

-Există, nu există. Bine c-a plecat.

Și atunci am zâmbit și m-a prins o poftă de viață că vânzătoarea drăguță și cu voce răgușită nu știa că fratele ei e plecat, de fapt, în Maldive. Și-așa am găsit poezia.

A rămas la fel de frumos

Îl văd la fel de frumos cum l-am văzut la început, poate mai frumos, fiindcă ochii și zâmbetele sunt presărate de sute de amintiri, care de care mai frumoase. În ochii lui văd sutele de “bună dimineața” și “noapte bună” pe care ni le-am spus. Îi simt mirosul pielii când mi-e dor de el și stau uneori și mă gândesc cât de frumos râde când îl gâdil și nu are putere să mă țină de mâini din cauza hohotelor. 

E frumos când continuă să zâmbească, chiar dacă e supărat sau nervos, ca să nu le arate altora ce simte. Doar mie îmi arată și doar eu știu, fiindcă privirea lui are secrete pe care doar  mie mi le spune. 

Și nu-i ușor să vezi pe cineva la fel de frumos sau să îl iubești în fiecare zi. Dar cu el… Nu simt niciun efort, fiindcă totul se așează așa cum trebuie și-mi alungă mereu fricile. Fiindcă din primele clipe mi-am deschis sufletul și i-am arătat cine sunt. Fiindcă în fața lui nu simt nevoia să pun ziduri de orgoliu ca să nu mă rănească, așa că știe mereu de ce sunt în stare.

Iar dacă temerile mă copleșesc, îmi spune că sunt fraieră, îmi amintește că sunt una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunoaște și continuă să mă iubească. Așa cum sunt eu, așa cum e el.

Și-l iubesc și eu de nu mai poci!