Am găsit poezia în magazinul din colț

Am găsit poezia în magazinul din colț

Ieri am fost într-o lipsă gravă de inspirație, așa că am început să caut puțină poezie. Și când spun ”poezie” nu mă refer strict la cuvinte așezate în versuri așezate în strofe, cu ritm, rimă și măsură. Nu-nu. Mă refer la acel sentiment ca o sclipire pe care o văd uneori în lumea care mă înconjoară și îmi dă un imbold să scriu. Așa că am început să caut.

Am luat-o prin parc, apoi pe străduțe pe care nu am mai călcat niciodată. M-am uitat la Strada Strâmbă și la strada Libelulei, apoi am fotografiat o casă verde tocmai pentru că era verde. Dar nu am găsit poezia. M-am oprit la semafor și am tras cu urechea la conversațiile celor din jur. Nimic interesant, nicio sclipire. M-am așezat pe o bancă și am deschis o carte. M-am gândit că alergând printre cuvinte voi găsi poezia, chiar dacă, poate asta însemna că o furam de la cei care au fost mai atenți decât mine. Cuvintele frumoase mi-au intrat în suflet, dar nu au aprins nicio scânteie.

M-am închis de lume și am început să caut poezia în mine. Mi-am deschis nenorocitele alea de sertărele din suflet și am început să caut printre zâmbete, printre lacrimi, printre timpi pierduți în nopți reci de iarnă cu un suc pe o terasă înghețată. Și apoi, am dat peste una dintre cele mai dragi amintiri ale mele. O noapte de septembrie plină de bere și țuică, în care am gustat buzele alea îmbibate în alcool și lumea s-a schimbat, a devenit mai luminoasă. Am simțit buzele moi și palmele care mi-au cuprins fața în palme ca și cum în acel sărut, în acea seară s-a adunat întreg Universul. Și nu a fost întâmplător. Și da, am găsit multă poezie acolo, dar m-a întristat și m-a durut prea tare. Că Universul ăsta minunat are o modalitate foarte sadică de a se juca cu noi. Așa că, atât de goală, mi-am continuat drumul spre casă, renunțând să mai caut scânteia, sclipirea.

Am intrat la magazinul din colț, unde vânzătoarele discutau nestingherite.

-Mai bine am merge și noi ca frate-to, în Grecia, să lucrăm pe plajă. În Grecia a mers, nu? A întrebat una dintre ele.

-Nu știu. În Machiavile sau așa ceva.

-Nu există, Machiavile, tu, proastă!

-Există, nu există. Bine c-a plecat.

Și atunci am zâmbit și m-a prins o poftă de viață că vânzătoarea drăguță și cu voce răgușită nu știa că fratele ei e plecat, de fapt, în Maldive. Și-așa am găsit poezia.

A rămas la fel de frumos

Îl văd la fel de frumos cum l-am văzut la început, poate mai frumos, fiindcă ochii și zâmbetele sunt presărate de sute de amintiri, care de care mai frumoase. În ochii lui văd sutele de “bună dimineața” și “noapte bună” pe care ni le-am spus. Îi simt mirosul pielii când mi-e dor de el și stau uneori și mă gândesc cât de frumos râde când îl gâdil și nu are putere să mă țină de mâini din cauza hohotelor. 

E frumos când continuă să zâmbească, chiar dacă e supărat sau nervos, ca să nu le arate altora ce simte. Doar mie îmi arată și doar eu știu, fiindcă privirea lui are secrete pe care doar  mie mi le spune. 

Și nu-i ușor să vezi pe cineva la fel de frumos sau să îl iubești în fiecare zi. Dar cu el… Nu simt niciun efort, fiindcă totul se așează așa cum trebuie și-mi alungă mereu fricile. Fiindcă din primele clipe mi-am deschis sufletul și i-am arătat cine sunt. Fiindcă în fața lui nu simt nevoia să pun ziduri de orgoliu ca să nu mă rănească, așa că știe mereu de ce sunt în stare.

Iar dacă temerile mă copleșesc, îmi spune că sunt fraieră, îmi amintește că sunt una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunoaște și continuă să mă iubească. Așa cum sunt eu, așa cum e el.

Și-l iubesc și eu de nu mai poci! 

Când te simți în siguranță?

Când te simți în siguranță?

Am citit azi un articol, ”Am ajuns să trăiesc cu frică”, iar un citat mi-a rămas în minte:

De ceva timp încoace, însă, plecările mele sunt însoţite de anxietate. Înainte mă întrebam dacă mi-am luat suficienţi bani la mine, dacă nu am uitat periuţa de dinţi acasă şi dacă va fi vreme frumoasă. Acum mă întreb dacă voi ateriza în siguranţă, dacă nu voi fi atacată în timp ce îmi beau cafeaua pe o terasă stradală sau dacă nu voi fi călcată de o maşină pe o stradă pietonală.

În data de 22 martie, un bărbat a intrat cu mașina în oamenii care traversau Podul Westminster din Londra, apoi a atacat cu un cuțit un polițist de la Partalentul britanic. Vineri, un camion a lovit un grup de pietoni dintr-o zonă circulată din centrul oraşului Stockholm şi s-a oprit într-un magazin.

Azi, două biserici au fost atacate în Egipt. Două explozii. 36 de morți și peste 100 de răniți.

Mă gândeam că multă lume îmi spune că sunt naivă, că mă încăpățânez să cred în bunătate, în iubire și încerc să îmi mențin o atitudine pozitivă. Partea proastă este că am fost și mai naivă. Am crescut într-un orășel mic, unde toți ne cunoaștem între noi, unde vezi aceleași chipuri zi de zi, unde nimic rău nu se întâmplă niciodată. Și-am crescut într-o bulă de siguranță (care, desigur, exista doar în capul meu). Vedeam la televizor multă ură, multă moarte, multă suferință și mă gândeam că eu nu am cum să pățesc așa ceva, că eu sunt în siguranță în bula mea… până s-a spart.

Era vara lui 2013 și, împreună cu colegii mei din trupa de teatru Assentiment, ne-am pornit spre Polonia. Era cald, foarte cald, dar noi abia așteptam o nouă aventură, o nouă ocazie să creăm cele mai frumoase amintiri.

Am vizitat frumosul oraș Cracovia, am jucat bolț și am mâncat mâncare ciudată. Am ascultat istorisiri, ne-am uitat peste poze vechi și așteptam vizita la Auschwitz. Multe glume cu evrei au fost spuse. A venit și ziua mult așteptată, cu călduri insuportabile, dar cu râsete și voie bună. Și am intrat pe poartă, iar bula mea de siguranță a început încet să se spargă, încet, chinuitor. În căști, ghidul ne povestea despre doctorul Mengele, îngerul morții, ne povestea despre experimentele lui și-am început să plâng. Mergeam, dar parcă pașii nu erau ai mei, erau ai altcuiva. Am văzut camera de gazare și zgârieturile de pe pereți și-am plâns. Fiori reci îți străbăteau șira spinării și urletele parcă se auzeau în surdină, ca un ecou. Am văzut sute de perechi de papuci mici, minusculi al copiilor care și-au găsit sfârșitul în lagărul de concentrare. Am văzut o cameră plină cu păr de femeie… păr care era folosit pentru fabricarea covoarelor. Apoi am ajuns la Birkenau. Am coborât din autobuz și peste tot domnea moartea. Acolo am urmat drumul pe care acei oameni l-au urmat zilnic. Le-am auzit poveștile, le-am simțit durerea. Am văzut paturile în care dormeau câte 5 sau 10 ca să își țină de cald, fiindcă doar oasele mai rămăseseră de ei. Am văzut pozele unor oameni fără suflet în ochi, doar cu teroare. Am auzit poveștile evreilor intelectuali care erau puși să curețe gropile pline de fecale ca să își înțeleagă nimicnicia.

Am ieșit de-acolo și bula mea de siguranță s-a spart. Și-am citit mult, despre evrei, despre Mengele. Am citit despre genocidul din Rwanda, despre războaie, despre durere, să mă conving de răutatea și ura care există. Și mie mi-e frică de atunci. Mi-e teamă în micul meu orășel și mi-e teamă în marele meu oraș. Mi-e teamă când ajung târziu din oraș și fug de la taxi până la intrarea în bloc. Mi-e teamă fiindcă eu nu pot concepe răutatea de care este capabilă omenirea.

Și ar trebui să ne fie teamă tuturor.

Photo

Lasă-mă să aleg!

Lasă-mă să aleg!

I-am văzut într-o seară lângă Casa de Cultură a Studenților. Era plăcut afară, un fel de trailer pentru vară, că acum iar e frig. Stăteau în linie, pe trotuar, mici, mari, tineri, în vârstă… Dar erau tineri, prea mulți.

”Sunt student la Poli”, l-am auzit pe unul zicând. Era un băiat scund, destul de frumușel. Erau acolo fete tinere, păreau cu bun simț, educate. Când am aruncat eu un ”Avem dreptul să alegem!”, printre dinți, au ales să nu răspundă. Mai bine, că m-aș fi luat la ceartă. Au continuat să țină cuminți pancartele cu ”Spune NU avortului”, ”Avortul este crimă” și cine știe ce slogane mai erau pe-acolo. N-am putut să le văd, atâta furie am simțit. S-au adunat să protesteze. Se adună des, prea des.

Trăim într-o lume prea egoistă. Toți se cred centrul universului și astfel îi judecă și îi acuză pe cei care nu se supun normelor după care ei trăiesc. Trăim într-o lume în care toți vor să ne limiteze alegerile. Nu vreau să vorbesc despre părerea mea în legătură cu avortul. Vreau să vorbesc despre alegeri. Vreau să am dreptul să aleg, să alegem, fără să aibă alții dreptul să militeze împotriva alegerilor noastre.

Fiindcă m-am săturat de oameni frustrați care, neavând puterea psihică necesară să își depășească starea, încearcă să controleze viețile altora. Îl văd și acum pe studentul ăla de la Poli, transmițând trecătorilor un mesaj: avortul e greșit. E părerea ta, nimeni nu o contestă. Dar de ce trebuie să îmi bagi pe gât mie părerea ta? Tu alege să păstrezi un copil la 20-22 de ani când ție abia îți ajung banii de la o săptămâna la alta și trăiești zile întregi cu supă la plic.

Sunt multe avorturi în România. Da, știu.

”Date publicate în 2012 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că România are ce mai ridicată rată de avort din Europa: 480 de avorturi la 1.000 de naşteri (aproape o treime din copiii concepuţi sunt avortaţi)”, așa zice un site. Păi de ce, frate? Ia militați pentru introducerea educației sexuale în școli. Să învețe să se protejeze. Ia vorbiți cu părinții să le explice copiilor ce se întâmplă cu corpurile lor când ajung la pubertate. Am 24 de ani și cunosc prea puțini tineri de vârsta mea la care să le fi explicat părinții ce este sexul și cum să se protejeze. Fiindcă oamenilor le este rușine să vorbească despre ceva mai mult decât natural. Da lasă, mergeți la proteste. Lăsați să dea pe-afară orfelinatele de copii și să se găsească bebeluși aruncați la tomberon. E mai bine decât avortul. Nu mă mai lungesc, am zis că nu vorbesc despre asta, ci despre alegeri.

Îmi doresc o lume în care fiecare poate alege. Să aleagă ce carieră vrea, să aleagă cu ce să se îmbrace, să aleagă pe cine să iubească, să aleagă dacă să facă un copil sau nu.

Dar acuzăm tot ce e diferit de noi. Blamăm, protestăm. Nu vrem avorturi fiindcă bebelușii ăia care-s minusculi în corpul femeii simt durerea. Bullshit. Nu vrem căsătorii între homosexuali fiindcă încurajăm oamenii să fie homosexuali. Bullshit. Nu vrem ca homosexualii să adopte copii fiindcă nu vor crește în medii adecvate. Bullshit. Nu vrem sex înainte de căsătorie fiindcă e un păcat imens. Bullshit.

Nu vrem anumite lucruri fiindcă nu-s în concordanță cu principiile și valorile noastre, chiar dacă-s de căcat. Restu-s doar motive.

Hai să învățăm mai bine să ne vedem de treaba noastră, să iubim mai mult, să zâmbim mai mult și să protestăm mai puțin pentru toate căcaturile. Abia aștept să văd în România prima nuntă între două persoane de același sex. Să-i văd că se iubesc și-și jură iubire veșnică. Abia aștept să îi văd apoi salvând un copil din ghearele sistemului și crescându-l într-un cămin plin de iubire. Abia aștept să văd la televizor reporteri plin de tatuaje și de pierce-uri în nas. Abia aștept să văd români fericiți.

Mama e iubire

Mama e iubire

6275171cf582efe03d4e7d2f0a7c7e6cMultă vreme m-am gândit că nu vreau să fac copii fiindcă nu vreau să plâng cât a plâns mama din cauza mea sau a fratelui meu. Și m-am urât și mă urăsc de multe ori pentru asta. Dar oricât a plâns, mereu și-a șters lacrimile și a continuat să ne iubească din tot sufletul. Cred că acesta este cel mai frumos lucru la ea. Că oricât ar fi de obosită, de tristă, de stresată, izvorul ei de iubire pentru noi nu seacă niciodată.

Azi e ziua ei, împlinește o vârstă frumoasă și de 24 de ani îmi suportă toate toanele și toate obrăzniciile. Și mă enervez de multe ori pe ea când mă ceartă sau nu ascultă sau se supără. Dar la sfârșitul zilei, când îi povestesc ce am mai făcut și aud dorul și mândria din glasul ei, nu am cum să nu fiu fericită. Fiindcă e mama și ea însăși e iubire.

Mă întristez atât de tare când îi aud pe alții zicând ”o urăsc pe mama”. Fiindcă mă gândesc că ea mi-a dat viață, ea m-a purtat lângă inima ei timp de nouă luni, s-a chinuit cu durerile nașterii, m-a învățat primele cuvinte, mi-a deschis ochii în ceea ce privește lumea. Apoi s-a trezit dimineața la 5 să vină să mă ducă acasă de la vreun majorat și a suferit în tăcere lângă mine când vreun băiat mi-a frânt inima. Ce mamă și-ar dori să își vadă copilul suferind? A lucrat zile și nopți ca eu să am mâncare pe masă, haine, să călătoresc, să văd lumea. Cum să îți urăști mama?

Mama a fost alături de mine în cele mai triste, dar și cele mai fericite momente ale mele. Și deși am avut și am o mulțime de prietene cu care îmi împărțeam secretele, mă bucur că am ajuns să realizez că de fapt ea e cea mai bună confidentă.

Mama e cel mai harnic om pe care îl cunosc. Nu am auzit-o niciodată zicând că îi e lene și, deși lucrează mult mai mult decât mine. Și deși lucrează atât, tot găsește energia necesară să îmi facă mâncarea mea preferată sau să mă mângâie pe spate când am nevoie de afecțiune.

Mama m-a susținut în nebunia mea cu scrisul, deși îi este teamă că nu mă voi mărita niciodată. ”Voi scriitorii sunteți toți suciți”, îmi mai spune ea câteodată. Dar pentru asta, la lansările mele de carte plânge de bucurie și ține cărțile și revistele în care mi-au apărut creațiile la ea la muncă, să se poată lăuda cu ele.

Mama e mereu sufletul petrecerii. Oricât ar fi de obosită, nu spune niciodată ”nu” unui chef bun și dansează până nu o mai țin picioarele. Lucru care îl cam enervează pe tata, că el nu e prea dansator de felul lui. Mie mereu mi-a plăcut să merg la petreceri cu ai mei, fiindcă am știut că dacă ea e acolo, distracția e garantată.

Mama are un suflet bun și ajută mereu pe toată lumea. Vrea să le fie bine tuturor oamenilor din jurul ei. Mama râde din orice și asta mă face extrem de fericită. Fiindcă viața ei a fost plină de greutăți, dar tot i-a rămas atât de mult optimist în suflet încât să râdă cu o poftă molipsitoare. Și sincer? Mă bucur că am moștenit de la ea sufletul și talentul de a râde până nu mai am aer. Îmi face viața mult mai frumoasă.

La mulți ani, tu, mami, tu! Că știu că vei citi și știu că vei plânge. Te iubește Bia din toată inimioara ei!

capture

Lecțiile lui 2016

Lecțiile lui 2016

Încep această postare fără să știu dacă voi putea sau nu să o duc până la capăt. Voiam de mult să scriu o postare despre 2016, cel mai groaznic an prin care am trecut până acum și despre învățăturile pe care le-am deprins. Însă rănile care mi-au fost provocate în acest an nu au fost vindecate complet, iar aceste învățături au fost trase din cele mai nasoale situații. Dar am zis că trebuie să îmi fac curaj pentru asta.

Ianuarie

Nu trage de oameni care renunță ușor la tine și care te țin pe-aproape până găsesc un înlocuitor. Oricâtă bunăvoință ai avea tu, nu poți obliga pe cineva să te iubească.

Părinții îți dau sfaturi, dar te lasă și să dai cu capul, ca să înveți tu ce ai de învățat. Apoi îți spun ce ai greșit.

Februarie

Viața-i grea, dar e al naibii de frumoasă. Nu o petrece uitând de tine. Vei pierde cele mai frumoase momente.

Încearcă să-i ajuți pe ceilalți, dar nu te supăra când vezi că nu vor ajutorul tău.

Martie

Când TREBUIE să faci ceva, fă-o în așa fel încât să ai parte de satisfacție în final. Poți să modelezi orice după personalitatea ta. Ascultă muzică în timp ce faci curățenie, alege-ți un subiect care să îți stârnească interesul pentru proiectul la facultate, implică-ți prietenii! Sunt doar câteva exemple, dar soluții se pot găsi.

Aprilie

Inima îți poate fi frântă de cei pe care îi iubești cel mai mult. Dar pentru asta nu renunța la iubire! Va apărea și cea pentru care merită să încerci să muți munții din loc.

Cunoaște-ți valoarea! Fii conștient/ă de cine ești și de lucrurile la care te pricepi. Nu-i lăsa pe alții să te facă să te îndoiești de tine. Niciodată. Dacă vei face asta, va dura mult până te vei regăsi cu adevărat.

Mai

Prietenii tăi uneori s-ar putea să îți facă rău, chiar dacă îți doresc binele. Fiindcă deși te cunosc, tot nu pot să se pună în locul tău. Perspectiva asupra vieții e mereu alta.

Iunie

Fă-ți un program pe care să îl respecți. Investește timp și bani în tine, pentru a putea crește. Petrece timp cu tine însuți să te cunoști mai bine.

Iulie

Fă din când în când o nebunie. Ieși de printre firimiturile cotidiene. Ia-ți unul dintre cei mai buni prieteni și faceți o escapadă. Dansează până în zori, râzi, plângi, privește răsăritul. Vorbește cu străini. Vei învăța multe și face bine la suflet.

Investește cât mai mult timp în visul tău.

August

Prietenii pe care credeai că îi vei avea alături toată viața s-ar putea să te părăsească. Poți să-i plângi, dar nu mult. Dacă au plecat înseamnă că rolul lor în viața ta s-a terminat și alte persoane vor apărea, de la care vei avea multe de învățat despre prietenie și iubire.

Septembrie

Din cele mai neobișnuite întâmplări pot să rezulte cele mai fericite amintiri și să intre în viața ta cei mai extraordinari oameni.

Octombrie

Dacă e să fie iubire, păi e! Indiferent de concepțiile societății. Permite-ți să te îndrăgostești.

Noiembrie

Chiar dacă nu vorbești zilnic cu anumite persoane, asta nu înseamnă că ele nu se gândesc cu drag la tine.

Cadourile oferite din suflet, care smulg zâmbete și lacrimi de fericire, sunt cele mai frumoase.

Decembrie

Există oameni care aleg să petreacă timp cu tine pentru simplul fapt că le place compania ta, fără niciun interes.

Oamenii sunt diferiți, opiniile diferite, iar orgoliile mari. Lasă de la tine, vei fi mai câștigat.

Oamenii resping tot ce e diferit, dar nu renunța! Fericirea ta este doar a ta.

E 2017. Sperăm la mai bine și la cât mai multe învățături.

 

 

Fragment de roman

Într-o seară, la scurtă vreme după Sfinții Mihail și Gavril, a venit Mihai la Ionel cu o jumătate de litru de pălincă. Eu eram cu maica acolo. S-a așezat cu noi la masă și ne-a turnat la fiecare în pahar. Mărgelele de la țuică s-au așezat frumos pe margine, semn că era de calitate. Am ridicat paharele și am ciocnit întru sănătatea lui, a noastră, a tuturor. Țuica, uitând de mărgele a început să danseze în pahar și ne-a întâmpinat buzele, arzându-le ușor.

Afară era deja noapte și un întuneric de abia puteai să-l pătrunzi cu privirea. Cucul a cântat de trei ori pentru ora doisprezece și atunci Mihai și-a luat clopul în mână și a pornit spre casă. Mi-am luat un laibăr în spate și l-am condus până la poartă.

Era tare frig. Se arăta o iarnă grăbită, urâcioasă, așa cum erau iernile pe vremuri. Erau mai sănătoase. Acum, nici nu mai știu când a nins de Crăciun. Că așa e bine și frumos, să ningă. Să vină copiii la colindat, să-ți fie mai mare dragul de ei când îi vezi, așa de-o șchioapă, cu zăpada până la genunchi. Și intră în casă, că nu știu ei de mici ce sunt că trebuie să se scuture. Dar cum să te superi pe ei când îi vezi așa de fericiți? Stai, le asculți colinda și poate mai ceri una, tot de drag.

L-am condus pe Mihai până la poartă, să mai putem povesti de-ale noastre.

”Am vorbit cu cuscra[1] și a zis că ne dă o cameră în chirie în capătul orașului. Nu-i mult, dar e ceva până una alta. Hai să ne luăm laolaltă și să merem să stăm acolo!”, mi-a explicat el.

”Amu eu am mai făcut o trăznaie și nu vreau să fac alta. Până îmi vin frații din Regat să le spun și lor, eu nu mai vreau să mă mărit”, i-am zis.

S-a uitat la mine și așteptam să plece, ori să se supere, ori să mă certe că a așteptat atâta după mine și nu mai are răbdare. Dar nu a mai insistat. S-a uitat în jos și-a spus:

”În cizmele astea mi-ar trebuie și mie o pereche de ciorapi”.

Am început să râdem. Așa îi bine, să poți râde cu omul pe care îl ai lângă tine. Dacă am fi toți serioși, ne-am duce în lume de cât necaz este.

”Adu lână, că-ți fac! Că eu nu am defel. Că pe la noi nu prea au oile lână… numa doi-trei ciupi[2]. De abia mi-a ajuns și mie de cotă”.

”Îți aduc, Anuță dragă, numa să mi-i faci!”.

Și așa am rămas înțeleși. A doua zi dimineața a venit cu un ghem de lână. Era mândră tare lâna. Firul era sucit în două. L-am luat acasă, mi-am luat andrelele și m-am apucat de treabă. Când pe față, când pe dos, mânuiam andrelele alea, de se încălzeau.

Nu după multă vreme, ciorapii au fost gata și m-am dus cu ei la oraș chiar în ziua de Sfântul Nicolaie. M-am întâlnit cu Mihai, i-am dat ciorapii și pentru prima dată de când îl știam, m-a luat și m-a strâns tare în brațe, să nu cumva să mai fug.

”Mulțumesc frumos! Iartă-mă, dar nu pot să stau, că trebuie să ajung până la baza de carne, dar hai cu mine dacă n-ai treabă și mai povestim pă drum”, a zis el.

”Viu, cum să nu viu?”, i-am răspuns.

Mergând pe drum cu un pas ușor grăbit, am mai tot povestit una alta. Afară ningea mărunt, dar nu era urât. Era vreme bună de o plimbare care să ne mai trezească în simțiri, după atâtea zile petrecute în casă la căldură.

”A treia zi de Crăciun, vii la oraș?” m-a întrebat.

”Viu”, i-am zis și așa am rămas înțeleși.

El a mers la bază, iar eu m-am întors înapoi acasă. Dar am fost mincinoasă. Că a doua și a treia zi de Crăciun se făcea joc, așa că nu am plecat. Tare drag îmi era să joc, să bat din călcâi, să mă răsucesc. Și cum îmi mai plăcea să zic strigături și să țiuiesc în rând cu fetele. Ne întreceam, care țiuim mai cu spor și care zicem strigături mai frumoase. Feciorii se veseleau când se uitau la noi și ne auzeau. Se mai băgau și ei, își băgau degetele în gură și fluierau de răsuna satul.

La joc a venit și Lina, că lăsase pruncii cu soacră-sa. Imediat se făceau doi ani de când Gheorghe al ei nu mai era. Am privit-o și era alta. Întunecimea aceea pe care o avusese în privire parcă începuse să se domolească și nici haine negre nu mai purta. S-a așezat lângă mine. Din năframă i se ițiseră câteva fire de păr când jucase. O văzusem. Se învârtea pe călcâi, stătea dreaptă, mândră în mijlocul încăperii. Era nealcoșă că juca tare bine. Nu trebuia să stea ascunsă pe margine. Și-a aranjat firele zburlii și a intrat în vorbă cu mine.

”No, Anuță dragă, bag sama că ar trebui să ne cotăm și noi alți bărbați”, mi-a spus râzând.

”Ba eu nu știu dacă mai vreau”, i-am răspuns.

”Ascultă la mine. Du-te după Mihai, că dacă te-a așteptat atâta, sigur îi bun. Ce te uiți așa la mine? Crezi că eu nu aud ce vorbește lumea prin sat?”, a întrebat Lina.

”Nu cred nimic. Că gura lumii oricum îi slobodă. Da pe tine ce te-a apucat cu măritișul?”, am încercat eu să schimb vorba, să nu mă mai întrebe de Mihai.

”Încă îs tânără, n-o să rămân singură toată viața. Și de-acum pot să fiu liniștită, că știu cine mi-a omorât bărbatul!”, m-a anunțat Lina.

”Cum adică?!”, am întrebat-o eu surprinsă, dar deja se ridicase de lângă mine, invitată la dans de unul dintre feciori. Abia atunci i-am văzut cu adevărat veselia din ochi.

A trecut jocul, a trecut Crăciunul, iar eu nu am mers la oraș să mă întâlnesc cu Mihai. Bănuiesc că m-a așeptat. Era o iarnă tare grea. Nașterea Mântuitorului a adus cu ea zăpadă multă, dar apoi a venit frigul. Un frig înțepător, de îți era groază să ieși din casă. Stăteam cu maica lângă sobă, croșetam, povesteam.