Când cerul era pe sfârșite

Când cerul era pe sfârșite

candcerul

În loc de Postfaţă

 

 

Huedin, noiembrie 2011

 

Dragă Bianca,

 

Eşti o adolescentă răsfăţată, un amestec graţios de copilărie şi maturitate. Ai multe lecturi, urechile îţi vâjâie -cred- de ecouri livreşti, sufletul tău îşi asumă preamultele iubiri, după cum singură mărturiseşti: „Mă simt de parcă toate iubirile s-au înţeles să mi se îngrămădească în suflet” (Difuz). Te simţi bine în patria cuvintelor, pluteşti printre ele, te laşi locuită de ele, eşti sentimentală cât pentru toată generaţia ta rătăcită printre pixeli…

Te-ai hotărât deodată, nitam-nisam, să publici o carte, aşa încât ţi-ai reunit prozele lirice în volumul de faţă. „Bucăţile”  tale adunate sub titlul Când cerul era pe sfârşite sunt mici si graţioase poeme ce cuprind confesiunile unui incurabil suflet romantic, căruia nu-i lipseşte farmecul acelui witz – ironic si autoironic, desigur pe care eu l-am asociat cu acea fluturare melodica numită în termeni muzicali appoggiatura. Spun asta gândindu-mă la „ancorările” tale surprinzătoare într-un segment al lexicului inexistent pe vremea romanticilor: „Aftershave”, „Detergent”, „STR8” (A fost cândva… iubire!).

Confesiunile tale se cristalizează în viziuni, uneori inefabile, alteori halucinante, câteodată cuminţi si copilăreşti, iar altădată îndrăzneţe, provocatoare. Poemele tale sunt, într-adevar, „mici”, dar dense, saturate de stări afective extreme, de înfiorări și spaime, de întrebări și răspunsuri, ori de verdicte prea grave. Toate însă mi se pare că dovedesc neodihna unei personalităţi problematice, interogative, cu o curiozitate neostoită.

Îmi plac prozele tale cantonate în registrul ludic, atunci devii fermecatoare, ca în Fotoliul romantic, dar mă încântă deopotrivă şi îndrăzneala cu care pipăi margini de abis sau asculţi fluturări de aripi sau foşnete de frunze.

Când doreşti cu tot dinadinsul sa fii adânc reflexivă, devii serioasă şi începi să vorbeşti despre genii, despre timp si eternitate sau destin, despre lumea ca teatru sau Regizorul Universal. Urăşti nisipul fiindcă îl asociezi cu scurgerea timpului în clepsidre, întrebându-te: „Oare dacă am goli pământul de nisip, s-ar opri timpul?” (Razna)

Din păcate, uneori întinzi prea mult coarda şi pierzi inefabilul poeziei, eşuând în definiţii prozaice tip „abisul negru numit viaţă” (Minte-mă!)

Intri câteodată în dialog cu marea poezie, uneori conştient, ca în Paradisul se renaşte, în care îl „renovezi” pe cel „în destrămare” al lui Blaga, dându-i arhanghelului o spadă nouă, potolind setea serafimilor, dar lăsând totuşi câţiva păianjeni cu membre păroase.

Am descoperit în multe locuri dorinţa ta de a stabili un echilibru intre CE şi CUM spui şi am constatat că ai intuiţia faptului  că percepţia asupra textului scris se schimba dacă „aceleaşi nimicuri”” sunt transcrise „cu un scris mai caligrafic” (Romanul vieţii).

 

Bianca dragă,

 

Aş putea continua, sunt încă multe de spus despre scrisul tău, sper s-o faca şi ceilalţi semnatari de Postfeţe, dar eu pun deocamdată punct.

Închei citându-l pe Hugo Friedrich care, vorbind despre „Fantezia dictatorială”, precizează că aceasta „ nu procedează prin observare şi descriere, ci într-o libertare creativă nelimitată. Lumea reală se destramă prin verdictul unui subiect care nu pretinde să-i fie oferite conţinuturile, ci să şi le producă singur”.

Îmi place să cred că eşti un asemenea subiect în devenire.

 

Cu afecţiune,

Elena-Livia Bâlc

 

Părerea lui julie

Părerea mea

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s