FICT – Cea mai faină experiență de voluntariat

”De carte nu scapi” este sloganul Festivalului Internațional de Carte Transilvania. Și, ce-i drept, după prima experiență de voluntariat în cadrul acestui festival, nu am mai scăpat. A rămas în mine vie, lumina unei experiențe care m-a făcut mai bogată sufletește.

Nu a fost ușor. Este de muncă la un festival de asemenea amploare, însă a meritat fiecare secundă. De ce? Fiindcă am trăit câteva zile într-o mare familie, iubitoare de cărți și de cultură. Ne-am băut cafeaua împreună, ne-am împărțit sendvișurile și medicamentele, că unii am mai răcit. Am ațipit unii pe umerii celorlalți și mi-am făcut prieteni faini, cu care vorbesc și în ziua de azi, dintre voluntari, organizatori și participanți. Am răsfoit în voie cărți, am participat la lansări, am avut onoarea să cunosc și să primesc autografe de la mari scriitori, atât români cât și de prin alte colțuri ale lumii.

Și acum, în fiecare an, prin septembrie, încep să simt că, uneori, inima îmi bate cu putere gândindu-mă că încă o ediție FICT se apropie. Însă, anul acesta, din păcate nu pot să ajut la organizarea festivalului. Dar TU poți și recomand cu toată căldura! Fă parte din familia FICT, cea iubitoare de cărți.

”Festivalul Internaţional de Carte Transilvania, aflat la cea de-a patra ediţie, are nevoie de voluntari, iubitori de carte, pe toată durata acestuia (4-9 octombrie 2016).
Suntem în căutare de voluntari care să sprijine organizarea Festivalului în Piaţa Unirii din Cluj-Napoca.
Cerem: seriozitate, punctualitate, spirit de echipă.
Oferim: contract de voluntariat, premii în cărți, oportunitatea de a interacţiona direct cu invitaţii Festivalului, diplomă de voluntariat etc.
Cei interesaţi sunt rugaţi să trimită un CV pe adresa transilvaniabook@gmail.com.
Doar cei selectaţi vor fi contactaţi telefonic.
Detalii despre atribuţii şi beneficii vom discuta la o întâlnire de grup.
Dacă dorești să pui umărul la organizarea unui festival de anvergură internațională, te așteptăm cu drag în echipa noastră!”.

14225398_1482497275106743_1409540116357218304_n

Advertisements

La ce ne întoarcem când totul merge prost?

acc848bf5bdc533b5d05ea7c6a4bfaddAu trecut mai bine de cinci ani de când am redescoperit ”Micul Prinț”. Am citit o dată pe lună, de două ori pe săptămână, de trei ori pe zi, ori de câte ori simțeam nevoia să râd, să plâng și să aflu răspunsuri.
Povestea în sine e pentru copilul din noi, dar acele dedesubturi ce stau îngropate sub metafore mi-au călăuzit viața în acești cinci ani, doar în direcția cea bună.
Poate părea incredibil, poate părea o prostie, dar pentru mine e cert… dacă sunt în căutarea răspunsurilor, ”Micul Prinț” mi le poate oferi.
Și acum, după cinci ani de zile, mă întorc de unde începe totul, la citatul care caracterizează atât de bine această carte, viața, legătura dintre trup și suflet: ”Nu vezi bine decât cu inima… Esențialul e invizibil pentru ochi.”
Și când mă gândesc că la 12 ani, când am citit-o prima dată nu mi-a plăcut deloc, sunt mândră că în descurs de 11 ani am învățat să văd cu inima.

Prin cântecul Mierlei Negre

cartea-romaneasca-Mierla-neagra---Radu-TuculescuSunt foarte greu de mulțumit în ceea ce privește cărțile. Prea puține sunt cele care mă țin cu sufletul la gură, în care îmi înfing degetele, ținându-le cât mai strâns firavele pagini în timp ce ele își înfing cuvintele în sufletul meu. Puține sunt cele care mă scot din lumea asta, mă bagă într-a lor și simt că-s acolo, că trăiesc alături de personaje, care mă fac să râd, să plâng și mă lasă multă vreme pierdută printre rândurile lor, chiar dacă am terminat de citit. Sunt prea puține cele care își revarsă descrierile și dialogurile în inima mea și în același timp îmi antrenează mintea. Însă, din când în când, am norocul să dau peste o astfel de carte, pe care o țin pe noptieră multă vreme după ce am terminat de citit și mă gândesc la ea. ”Mierla Neagră” scrisă de Radu Țuculescu este una dintre ele. Întâmplări uluitoare străbat paginile acestui volum care a apărut în anul 2015 la Cartea Românească și despre care, poate, mi-a fost puțin teamă să scriu. Ce aș putea spune eu, un biet cititor, despre măreția acestor cuvinte? Dar încerc, atât pentru volum, cât și pentru autor.

Mărturisesc că m-am îndoit de potențialul acestei cărți. Mărturisesc că i-am spus într-o zi, autorului, în timp ce savuram liniștiți o cafea la River, localul său preferat și priveam trecătorii prin ferestrele mari, că eu cred că el și-a atins apogeul cu Povestirile Mameibătrîne, un roman de asemenea savuros, pe care l-am citit în câteva zile, în ciuda grosimii acestuia. Însă m-am înșelat și mă bucur că am făcut-o! Fiindcă prin cântecul Mierlei Negre am fost transpusă în internatul greierașilor și am trăit suferințele acestora, am împărțit cu ei gemul trimis de acasă și am tremurat alături de ei, în timp ce mirositorul de picioare căuta cu dibăcie să pedepsească pe cel care a îndrăznit să nu se spele cum trebuie în timp ce tovarășul Preda aștepta răbdător. Am simțit fiorii dragostei pe Cetățuie, privind Marele Oraș, în briza caldă a lunii mai, în timp ce miresme dulci îmi împleteau părul și cărăbușii îmi zumzăiau în ureche.

M-am îndrăgostit de felul în care degetele lui Radu Orbu alunecau pe clapele pianului și am citit fără să îndrăznesc să perturb aerul în timp ce îi dădea cele mai frumoase sfaturi unui tânăr pe nume Radu Anghel, care abia atunci începea să guste din viață. Am mâncat bine ”La picioarele desculțe” și am privit-o mirată pe Maria Candelato în timp ce se mișca atât de frumos pe scenă.

Mierla Neagră, un roman care îți taie răsuflarea, un roman în care găsești orice ți-ai putea dori și poate mai mult. Recomand cu toată căldura!

 

Jojolica, o Chiriță modernă

Fratele meu este un tip foarte deștept, însă niciodată nu s-a priceput la înțelegerea tainelor limbii și mai ales a literaturii române. El mereu a avut o încliație deosebită spre științele exacte.

jojolicaÎnsă acum ceva timp a primit o temă foarte interesantă la română și am rămas surprinsă de rezultat. A avut de demonstrat că Jojolica, personajul lui Alexandru Jurcan este o Chiriță modernă.

Fiindcă mi-a plăcut atât de mult cum a abordat această temă, i-am promis că o postez pe blog, ca să se bucure mai multă lume de… talentul său ascuns.

 

Moravurile sociale au reprezentat o sursă de inspiraţie pentru Vasile Alecsandri care le-a satirizat cu succes, având rol moralizator. Chiriţa lui Alecsandri a fost şi este un exemplu perfect de femeie încărcată de astfel de moravuri.

O transpunere ideală a Chiriţei în era modernă o reprezintă Jojolica, personajul creat de scriitorul Alexandru Jurcan.

Jojolica, asemenea Chiriţei, este un personaj care aspiră spre statutul de femeie cultă. Ele “vânează” cultură pentru a fi la modă, fapt pentru care ambele folosesc expresia “aşe e moda”. Din asta putem deduce că personajul lui Alecsandri a reprezentat un punct de plecare în formarea personajului Jojolica.

Ambele sunt două personaje pline de vitalitate ce vor să reprezinte un reper cultural în intervalul de timp în care trăiesc.

Jojolica trăieşte în secolul al XXI-lea, o perioadă în care tehnologia uşurează vieţile oamenilor. Desigur, pentru a fi în pas cu moda aceasta foloseşte cuvinte ce provin din limba engleză, însă adaptate la limbajul ei plin de regionalisme: “blio”;”secăn-han”;”luk”. Chiriţa trăieşte în secolul al XIX-lea în care franceza era o limbă universală, care denotă gradul de cultură. Asemenea Jojolicăi, Chiriţa adaptează cuvintele:”monsiu”;”tambours d’instruction”. Pentru ambele personaje cunoaşterea unei limbi străine de circulaţie internaţională este importantă pentru statutul lor de femeie intelectuală. Rezultatul, însă, nu este cel scontat, reieşind astfel comicul de limbaj.

Ambele personaje sunt căsătorite cu acelaşi tip de personaj masculin. Lenea si lipsa aspiraţiilor spre modernitate reprezintă atât pentru Chiriţa, cât şi pentru Jojolica, un motiv pentru a căuta afecţiune în altă parte. Chiriţa caută afecţiunea lui Leonaş când era deghizat în ofiţer, într-un final chiar  oferindu-i un portret de-al ei, acesta fiind un gest care simbolizează un semn al atracţiei femeii faţă de tânăr în perioada respectivă. Îl descrie ca fiind frumos şi la modă. În ceea ce priveşte personajul Jojolica, ce trăieşte în secolul vitezei în care tabuurile sunt din ce în ce mai puţine, iar „sexul vinde”. Aceasta caută bărbaţi tineri care sa îi îndeplinească fanteziile. Aceasta îl acuză pe soţul ei, Jojolu, că nu este un bărbat „putent”. Astfel cheamă bărbaţi tineri sub diferite pretexte, pentru ca mai apoi să le facă propuneri indecente. De exemplu, Ţuţucu, despre care mărturiseşte: „l-am chemat la mine cu pretext clar să mă ajute să mut frigideru’ de la dreapta în stânga. O venit copilu’. L-am chemat cu gânduri turbate, să pui şi io mâna pă o carne crudă.”

Deoarece mersul în străinătate reprezintă o scăpare din viaţa lipsită de modernitate în care ele consideră că trăiesc, Chriţa călătoreşte în Franţa iar Jojolica în Italia.

În concluzie, caracterul Jojolicăi o face predecesoarea perfectă a Chiriţei într-o epocă modernă afectat însă de răutatea şi egoismul vremii în care trăim.

Scorpionul și fecioara

copertă Scorpionul și fecioaraEste titlul celui de-al 17-lea volum al profesorului, scriitorului, omului de teatru Alexandru Jurcan. Un volum de proze, care ilustrează foarte bine realitatea de azi, or, acesta este genul meu preferat de lectură. Fără SF-uri, deși, uneori, textele sale au tendința să depăsească limitele acestei realități. Însă nu din aroganță sau din dorința schimbării stilului, ci pur și simplu pentru a accentua incredibilul ce, încet, dar sigur, începe să domine această lume.

Alexandru Jurcan mereu (m-)a surprins cu modul unic de a vedea și a ”cerne” întâmplările cu care are contact. Am zis nu doar o dată că scriitorii au un magnet pentru întâmplări care mai de care mai perfecte pentru o proză, iar dânsul este un exemplu concret.

Bârfe în autobuz, necesitatea românului de a exagera, de a părea mai bun decât vecinul, problema conviețuirii o viață cu aceeași persoană – ceea ce, aparent, reprezintă o dificultate, credința dusă la extrem, subiecte ce probabil au mai fost abordate. Subiecte ce poate ne duc cu gândul spre banalitate, dar cu toate acestea, Alexandru Jurcan reușește să iasă din banal și să vină cu răsturnări de situație care duc la finaluri pline de tâlc, iar metaforele originale completează perfect această caracteristică scriitoricească.

Însă textele ce în aparență sunt comice, ascund jalea ce ne cutreieră realitatea. Autorul spune în Ceața iubirilor arse: ”Blocul în care locuiesc a crăpat la mijloc”. Ori nu despre despărțire, despre singurătate, despre prăpăstiile pe care oamenii le creează între ei este vorba aici?

”De grinda rece și înaltă atârnă trupul mamei, ca o adiere neprihănită”.

”Prima senzație de plutire mi s-a părut o detașare uimitoare, dulceagă”.

”În infern plouă des”.

”Apoi două tăceri sparte de ogorul săpat de șerpuirea buzelor…”

Tot ceea ce înseamnă sentiment în textele lui Alexandru Jurcan este completat meticulos de ilustrațiile lui Alexandru Bodea.

Ce m-au invatat Oscar si Tanti Roz

Am spus nu doar o data atat in scris, cat si fata in fata, ca orice om are nevoie de un punct fix la care se intoarce ori de cate ori simte ca lumea o ia razna. Iar punctul acela, pentru mine, este Dumnezeu.

Citind astazi un articol, mi-am amintit de frumoasa poveste a lui Oscar, baiatul care sufera de cancer si Tanti Roz, asistenta care ii insufla atat de multa speranta in suflet incat ajunge sa simta ca va trai sute de ani, scriindu-i scrisori lui Dumnezeu.
Astfel ma gandesc cat suntem de superficiali, ca luam viata ca si ceva ce meritam, nu ceva ce ne-a fost dat cu usurinta si cu aceeasi usurinta putem sa o pierdem.
Cred ca pierdem prea mult timp fiind stresati, nervosi, suparati, pe calculator, dormind, certandu-ne, plangandu-ne ca viata este grea.
Dar daca am intampina orice vine inspre noi cu un zambet? Daca am fi recunoscatori pentru orice lucru bun sau rau? Ca in fond, nu experientele prin care trecem, ne formeaza ca oameni? Nu asa formam amintiri?
Daca am fi mai fericiti?

Scriitoarele de care a uitat Cărtărescu

Criticii îi împart pe scriitori în fel şi chip, după afinităţi, după generaţii, după familii de spirite şi după curente literare, dar în ceea ce mă priveşte cred că ei pot fi tot atât de bine clasificaţi în scriitori care-au avut puţine femei şi scriitori care-au avut multe femei. Nu intru aici în amănunte, oricât ar fi de semnificative: ce-nseamnă, adică, să ai o femeie, de ce mă refer doar la scriitori bărbaţi, ce se-ntâmplă cu autorii gay etc. Recunoşti imediat scriitorii care-au avut multe femei la viaţa lor: în paginile acestora personajele feminine sunt un soi de automate cu păr lung (şi blond), cu sâni mari şi funduri rotunde, care vin când le chemi şi dispar după ce acţiunea – dă-i şi trage-i! – a ajuns la bun sfârşit. Erotismul nu e mai important la ei decât masa de prânz sau decât o partidă de tenis.
În schimb, cei ce-au avut puţine femei (nu mai vorbesc de cei care n-au avut nici una, sunt şi nefericiţi dintr-ăştia) au tendinţa maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanţă a zâmbetului lor, să-ntoarcă pe toate feţele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeiţe a dragostei şi a morţii. Întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experienţă.

– Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, ”…A lovely little jewish princess…”

10616457_820731217947466_1394150605559651062_n

Am recitit a nu-știu-câta-oară această carte și este prima dată când am observat cu adevărat acest citat, iar de câteva zile nu mi-l pot scoate din minte. Adică, este adevărat ceea ce scrie acolo… însă cum rămâne cu scriitoarele? Nu sunt ele în aceeași situație? Dacă iubesc un singur bărbat, nu-i voi pune fiecare por pe hârtie? Ei bine, aici suntem puțin în dezavantaj, fiindcă unde este grația? Senzualitatea? Formele mai mult sau mai puțin pline a femeilor cu care scriitorii își umplu rândurile? Desigur, mă refer la cei care au avut puține…

Cred că eu aș putea scrie mult mai multe despre o femeie decât despre un bărbat. Fiindcă, până la urmă voi epuiza gesturile și cuvintele romantice… voi epuiza ridurile de sub ochi sau venele care pulsează pe tâmple. Însă un scriitor, poate umple mii de pagini cu rozul trandafiriu al buzelor sau curbura sânilor. Aș putea scrie despre umerii lați sau brațele puternice care mă țin în brate, dar apoi? Buzele sunt poate prea uscate, iar pectoralii sau pătrățelele nu sunt foarte romantice.

Așa se explică de ce toate muzele au fost femei?