Ospătarii nu sunt slugile tale

Ospătarii nu sunt slugile tale

Am văzut la foarte multă lume o atitudine de scârbă și repulsie față de ospătari și o atitudine mizeră. Se comportau ca și acum ospătarul ar fi o slugă. Oamenii au tendința să vorbească urât cu ospătarii, să îi înjure, să urle la ei că mâncarea nu a fost destul de sărată sau milkshake-ul nu a avut destulă ciocolată. Habar nu am. Se găsesc destule motive să urli la un ospătar.

Însă oamenii nu sunt conștienți că ospătarii nu sunt slugile lor, nu trebuie să îi umilească și să se comporte urât. Dar totuși o fac. Lasă mizerie, bărbații macho prind ospătărițele de fund. Fac consumație și apoi pleacă fără să plătească. Atunci, ospătarul trebuie să plătească din buzunarul lui, fiindcă el se face vinovat. E vinovat că alții sunt nesimțiți și au crescut în pădure.

Am servit la nunți ani de zile, veri întregi. Sâmbetele și chiar duminicile mi le petreceam plimbându-mă dintr-o parte în alta a unei săli imense, aducând beri, ciorbe, fripturi, umplând pahare cu whiskey. Nu am avut incidente neplăcute în mod deosebit, dar au fost câteva situații care m-au lăsat cu un gust amar în gură și m-am gândit la oamenii care fac asta aproape zi de zi și nu doar de câteva ori pe an, vara, așa cum făceam eu. Am văzut țigări stinse în pahare. Zeci de pahare vărsate de vin, de coniac, de suc, de apă vărsate pe fețele de masă. Am văzut oameni care au trimis paharele înapoi la spălat doar fiindcă au putut. Am văzut mese întregi care comandau doar când aduceam o comandă ca să mă vadă cum mă plimb, cum mi se umflă picioarele și nu mai pot să calc cum trebuie. Să vadă cum mă chinui să zâmbesc și să fiu drăguță și să râdă apoi pe sub mustăți. Fiindcă așa cred ei, că ospătarii trebuie umiliți.

Am mai avut o situație, tot la o nuntă, în care o domnișoară, fostă colegă de generație cu mine, a zis unei alte tinere care împărțea masa cu ea:

„Uite-o și pe asta, a scris două cărți, e la facultate și mă servește pe mine la masă. Să vezi c-o rezolv eu să nu mai fie cu nasul pe sus”.

Și m-a trimis. Și iar m-a chemat. Și iar m-a trimis. Și m-am dus și am zâmbit de fiecare dată și i-am răspuns frumos. Fiindcă nu ai ce face. Clientul are întotdeauna dreptate.

Eu în Cluj ies de cele mai multe ori în Shadow. E localul meu de suflet și merg cu un drag nemaipomenit acolo. În timp, am ajuns să îi cunosc pe ospătari și să mă atașez de ei. Sunt oameni harnici, mereu cu zâmbetul pe buze, care lucrează de dimineața până seara și nu i-am auzit să se plângă. Zâmbesc și aduc comenzile fără să comenteze. Le las de cele mai multe ori bacșiș și când nu am, îmi cer scuze. Sunt oameni faini, care mă întreabă cum mi-a fost ziua și mă întreabă ce am mai scris sau ce știri am mai făcut. Nici pe ei, nici pe alții, nici într-o mie de ani nu aș putea să îi umilesc doar fiindcă sunt ospătari și nu-s doctori sau dentiști sau creatori de modă. Atunci, voi de ce-i umiliți? Pe mecanicul care vă repară mașina de ce nu îl umiliți? La electrician de ce nu urlați? Pe casierița de la bancă de ce nu o prindeți de fund?

Mai avem cale lungă până la civilizație.

Tot aruncăm oameni la gunoi

Tot aruncăm oameni la gunoi

Și consider că într-adevăr avem de ce ne teme. Fiindcă suntem puțini, prea puțini, care privim mai departe decât cei câțiva centimetri de la ochi până la nas. Suntem prea ocupați ne noi înșine ca să ne pese de cei din jurul nostru. Sau de fapt ne pasă, atâta timp cât ne putem folosi de ei sau, mai bine, să le facem rău. De ce nu? E amuzant să îi vezi pe cei din jur cum suferă.

Zi de zi ne urcăm în mașinile noastre rapide, fără să îl salutăm pe vecinul care stă ușă în ușă cu noi, fiindcă nu-l cunoaștem. Apoi ne urcăm la volan și conducem imprudent fiindcă suntem prea ocupați să spunem pe Facebook ce am mai făcut azi sau rapid un Insta Story.

Nu mai salutăm, nu mai întrebăm ce face cel cu care, cândva, ne petreceam zile și nopți întregi și pe care îl numeam nonșalant „cel mai bun prieten”. Dar lucrurile nu se opresc aici. Sărim dintr-o relație în alta, fără să muncim, fără să luptăm. Cum ceva nu ne convine, cum am trecut mai departe… până apare iar ceva ce nu ne convine. Aruncăm cu „te iubesc-uri”, cu „vreau să îmi petrec toată viața cu tine” doar pentru a ne trezi apoi în patul altcuiva fără nici cel mai mic semn de regret. Singurul regret ar apărea dacă am fi destul de proști să fim prinși.

Ne amintim de oameni doar când avem nevoie de ceva, îi întrebăm din complezență ce mai fac și le cerem favoarea. După care iar nu îi mai căutam cu anii. Ne plictisim de oameni și cei care cândva însemnau totul pălesc în fața unei persoane pe care încă nu o cunoașteam. Așa că ne-am învățat să aruncăm oamenii la gunoi.

Ne băgăm în viața celorlalți. Ne dăm cu părerea și îi batem la cap până îi facem să se îndoiască de deciziile lor. Fiindcă NOI știm ce mai bine pentru ceilalți.

Bem până nu mai putem, mâncăm până nu mai putem. Și postăm pe Facebook. Aruncăm tone de mâncare și nu mai știm ultima dată când am avut o discuție intensă, de suflet, din care am rămas cu ceva.

Am fost dezamăgită… profund dezamăgită când, din curiozitate, am vrut să văd câtă lume răspunde la micile mele gesturi drăguțe. Am trimis unul dintre mesajele mele cu „Să ai o zi frumoasă și plină de zâmbete” la 87 de persoane. Am primit 16 răspunsuri. Nu mai am nimic de adăugat.

Lasă-mă să aleg!

Lasă-mă să aleg!

I-am văzut într-o seară lângă Casa de Cultură a Studenților. Era plăcut afară, un fel de trailer pentru vară, că acum iar e frig. Stăteau în linie, pe trotuar, mici, mari, tineri, în vârstă… Dar erau tineri, prea mulți.

”Sunt student la Poli”, l-am auzit pe unul zicând. Era un băiat scund, destul de frumușel. Erau acolo fete tinere, păreau cu bun simț, educate. Când am aruncat eu un ”Avem dreptul să alegem!”, printre dinți, au ales să nu răspundă. Mai bine, că m-aș fi luat la ceartă. Au continuat să țină cuminți pancartele cu ”Spune NU avortului”, ”Avortul este crimă” și cine știe ce slogane mai erau pe-acolo. N-am putut să le văd, atâta furie am simțit. S-au adunat să protesteze. Se adună des, prea des.

Trăim într-o lume prea egoistă. Toți se cred centrul universului și astfel îi judecă și îi acuză pe cei care nu se supun normelor după care ei trăiesc. Trăim într-o lume în care toți vor să ne limiteze alegerile. Nu vreau să vorbesc despre părerea mea în legătură cu avortul. Vreau să vorbesc despre alegeri. Vreau să am dreptul să aleg, să alegem, fără să aibă alții dreptul să militeze împotriva alegerilor noastre.

Fiindcă m-am săturat de oameni frustrați care, neavând puterea psihică necesară să își depășească starea, încearcă să controleze viețile altora. Îl văd și acum pe studentul ăla de la Poli, transmițând trecătorilor un mesaj: avortul e greșit. E părerea ta, nimeni nu o contestă. Dar de ce trebuie să îmi bagi pe gât mie părerea ta? Tu alege să păstrezi un copil la 20-22 de ani când ție abia îți ajung banii de la o săptămâna la alta și trăiești zile întregi cu supă la plic.

Sunt multe avorturi în România. Da, știu.

”Date publicate în 2012 de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că România are ce mai ridicată rată de avort din Europa: 480 de avorturi la 1.000 de naşteri (aproape o treime din copiii concepuţi sunt avortaţi)”, așa zice un site. Păi de ce, frate? Ia militați pentru introducerea educației sexuale în școli. Să învețe să se protejeze. Ia vorbiți cu părinții să le explice copiilor ce se întâmplă cu corpurile lor când ajung la pubertate. Am 24 de ani și cunosc prea puțini tineri de vârsta mea la care să le fi explicat părinții ce este sexul și cum să se protejeze. Fiindcă oamenilor le este rușine să vorbească despre ceva mai mult decât natural. Da lasă, mergeți la proteste. Lăsați să dea pe-afară orfelinatele de copii și să se găsească bebeluși aruncați la tomberon. E mai bine decât avortul. Nu mă mai lungesc, am zis că nu vorbesc despre asta, ci despre alegeri.

Îmi doresc o lume în care fiecare poate alege. Să aleagă ce carieră vrea, să aleagă cu ce să se îmbrace, să aleagă pe cine să iubească, să aleagă dacă să facă un copil sau nu.

Dar acuzăm tot ce e diferit de noi. Blamăm, protestăm. Nu vrem avorturi fiindcă bebelușii ăia care-s minusculi în corpul femeii simt durerea. Bullshit. Nu vrem căsătorii între homosexuali fiindcă încurajăm oamenii să fie homosexuali. Bullshit. Nu vrem ca homosexualii să adopte copii fiindcă nu vor crește în medii adecvate. Bullshit. Nu vrem sex înainte de căsătorie fiindcă e un păcat imens. Bullshit.

Nu vrem anumite lucruri fiindcă nu-s în concordanță cu principiile și valorile noastre, chiar dacă-s de căcat. Restu-s doar motive.

Hai să învățăm mai bine să ne vedem de treaba noastră, să iubim mai mult, să zâmbim mai mult și să protestăm mai puțin pentru toate căcaturile. Abia aștept să văd în România prima nuntă între două persoane de același sex. Să-i văd că se iubesc și-și jură iubire veșnică. Abia aștept să îi văd apoi salvând un copil din ghearele sistemului și crescându-l într-un cămin plin de iubire. Abia aștept să văd la televizor reporteri plin de tatuaje și de pierce-uri în nas. Abia aștept să văd români fericiți.

Și pe Dumnezeu tot preoții îl îngroapă

Și pe Dumnezeu tot preoții îl îngroapă

Evit pe cât posibil să discut despre politică, muzică și religie fiindcă aici totul ține de perspectivă și de orgolii. Sunt discuții inutile, care nu ajung nicăieri și în cadrul cărora, de regulă, interlocutorul încearcă să mă convingă că părerea mea este greșită, că ce cred eu sau ce îmi place mie nu e corect.

Însă, uneori, trebuie să mă abat de la regulă. Ei bine, în volumul meu Bere și pantofi cu toc m-am cam legat de Dumnezeu, de îngeri, de moarte. L-am acuzat pe Dumnezeu că ne-a uitat, că din cauza Lui este atât de mult haos în lume pentru ca, ulterior, să revin, să Îl iert și să mă iert fiindcă în final, noi oamenii și superficialitatea noastră suntem singurii vinovați.

Să ne înțelegem. Eu sunt credincioasă, cred în Dumnezeu, însă nu cred în biserică și în preoți. Nu văd preoții ca sfinți și nu consider că am nevoie de intermediar între mine și Dumnezeu. Iau doar ce mi se pare logic din religie și merg la slujbe pentru că îmi plac cântările.

Am făcut corelația cu volumul fiindcă azi am citit o grămadă de articole care mi-au făcut sângele să fiarbă în vene văzând ce face biserica. Astfel mi-am amintit de un scurtuț poem în proză din carte, care sună cam așa:

Moarte

Tu împușcai suflete, doar ca să stai de vorbă cu moartea. O chemai la o bârfă în fiecare dimineață la aceeași oră, însă niciodată nu te mulțumeau răspunsurile ei. Vroiai să știi mai mult. De fapt… vroiai să știi tot.

Te-ai gândit să o prinzi într-o cușcă, să fie numai a ta, să o hrănești cu grăunțe de suflet, să o înveți să cânte, să valsați până vă dor picioarele… să faci dragoste cu ea în fiecare seară.

Însă de câte ori ai avut ocazia să o capturezi, te-a cuprins o milă imensă, gândindu-te că doar ea îl poate ucide pe Dumnezeu…

Vaaai, cât m-am putut înșela. N-are moartea atâta putere în fața bisericii și a preoților care ei, încet, dar sigur îl îngroapă pe Dumnezeu. Îndepărtează credincioșii, fac oamenii să asocieze prea mult biserica cu ideea unei ființe supreme care ne-a creat și care nu controlează, dar supraveghează. Fiindcă preoții sunt mai mult decât oameni. Sunt oameni cu putere de manipulare, care sug banii de pe cei credincioși, cei disperați, cei care nu mai au unde să meargă altundeva. O grămadă de bani pentru nunți, o grămadă de bani pentru botezuri, o grămadă de bani pentru biserici, bisericuțe și catedrale. Iar acum? Acum vin acești ”sfinți” și îl amenință pe președinte fiindcă acesta este ”adeptul toleranței”.

Da, atâta putere și influență cred că au. Păi cum vă permiteți, măi, sfinților să amenințați și să arătați cu degetul?

Bună e vorba pe care mi-o tot zice bunica ”Fă ce zice popa, nu ce face popa”.

Și acum, aștept să îmi lăsați comentarii jignitoare. 😀

 

Suntem prea ocupați să ne dorim o relație, ca să avem o relație

E o duminică liniștită de toamnă. Puțin răcoare și un soare cu dinți. Ești la o cafenea din centru, cu prețuri piperate. E sfârșit de săptămână și banii primiți de acasă sunt pe terminate, dar ți-ai mai permis o aroganță. Până termini de pus poza pe Instagram, Facebook, Snapchat, poate chiar Pinterest, deja începe să se răcească și parcă ți-e puțin lehamite de ea, dar nu este problemă. Îți aprinzi o țigară, să alunece mai bine și abia apoi îți amintești de persoana care stă cu tine la masă, dar, preocupată fiind cu aceleași îndeletniciri, așa că nu vă simțiți absența. Te uiți la omul din fața ta și realizezi că nu simți nimic pentru el, dar ai nevoie de el.

Ai nevoie să ai ”in a relationship” pe Facebook, la care lumea să dea like sau să pună o reacție din aia cu inimioară. Ai nevoie să schimbi din când în când în ”it’s complicated”, ca să te întrebe cel puțin 10 prieteni cu care nu ai mai vorbit de cel puțin un an, ”ce s-a întâmplat?”.

Oh… dar să nu uităm de bătăile de cap ale neamurilor, de întrebarea ”Dar tu nu ai de gând să faci nuntă?”, completată apoi de ”Știi că vară-ta e de-o vârstă cu tine și așteaptă un copil”. Ai nevoie de cineva care să răspundă nevoilor pe care le au.

De cineva cu care să te plimbi de mână în parc și eventual să vă faceți un selfie cu o frunză ruginie, că tot a venit toamna. Stai și speri că vei avea parte de o relație ”la bine și la rău”, precum cea a părinților tăi, fără ca măcar să observi persoana de lângă tine. Ți-ai instalat Tinder, sperând că vei găsi acolo dragostea adevărată și parcă te deranjează când te întreabă dacă vrei o ”one night stand”. O partidă, un sex rapid, fără sentimente, fără planuri de viitor.

Ieși la o bere, vorbești prin mesaje, vorbești prin poze, bei, dansezi, te dregi cu o cafea, scuze să te întâlnești, dar să nu fii prezent.

Nu vrei o relație, vrei o mască pentru o relație, fără conținut, timp în care visezi la o relație perfectă. Nu vrei să muncești să meargă acea relație. Nu vrei să depui niciun efort. Probabil că nu știi, câte răspântii au existat în viața părinților tăi până au ajuns într-un punct de armonie. Tu vrei să arzi etapele, vrei forme fără fond. Vrei terasa de la mansardă, pe care să faci plajă cu un mojito în mână, fără să torni cimentul pentru fundație, fără să faci bătături în palme.

Vrei orice ți-ar putea oferi iluzia unei relații, în care ție de fapt nu îți pasă și nu ai nici cea mai mică intenție să miști un deget. Nu te dedici, ci mereu ești pe picior de plecare, ca să poți să fugi cât mai repede când vezi că lucrurile ar vrea să se strice. Nu ai încredere, însă nici nu dai motive ca celălalt să aibă încredere în tine.

Dăm înapoi îndată ce simțim că lucrurile încep să fie reale. Fugim. Ne ascundem. Plecăm. Oricum vin alți oameni care să ne încălzească patul, dar nu și inima.

Și în final, contează persoana care te acoperă noaptea când ți-e frig, care te ceartă că nu te-ai îmbrăcat suficient de gros, care știe cum să reacționeze când plângi, când ai nervi, când îți vine să fugi în munți. Dar probabil pe acea persoană o ignorăm pentru un zâmbet fotogenic și o poză cu multe inimi pe Instagram.

Iubește persoana alături de care nu simți nevoia să știi ce face restul lumii.couple-on-smartphones-in-bed_i0sfob

poză

Am învățat și eu cum e să stai la bloc

Am învățat și eu cum e să stai la bloc

Până la 19 ani, am stat acasă, la Huedin, unde bunicii mei au avut îndârjirea să facă o casă pentru tot neamul lor ce avea să vină mai târziu. La casă e bine, e liniște, te plimbi prin grădină, citești sub nuc, eh… micile plăceri ale vieții. Mai urlă din când în când cei trei copii mici din curtea din spate, dar dacă închizi geamul, se rezolvă problema.

Apoi am ajuns la facultate, la Cluj și am stat în cămin, unde, distracția era distracție și sesiunea sesiune. Oricum eu am chefuit destul de mult, așa că nu stăteam suficient de mult în cameră încât să ajuns să mă deranjeze vecinii de palier.

Toate bune și frumoase, până în iulie, când m-am mutat la o prietenă, la bloc. Vecini drăguți, liniște, cât timp ea a fost acasă. Când distinsa domnișoară a plecat în concediu, parcă s-a dezlănțuit iadul la noi în bloc. După câteva nopți de insomnii, am simțit că mă ia și pe mine în sfârșit somnul și m-am pus să dorm undeva pe la ora 21. După vreo două ore, somnul era dulce, lin… ce trebe`. Și chiar când simțeam că începe un vis frumos să mă mângâie pe păr, a început.

Vecinii care stau deasupra, și-au chemat câțiva prieteni, să chefuiască. Probabil în cele două ore, au jucat Kings sau Bolț sau ceva. A fost nevoie de concentrare. Bun… și cu muzica la maxim, cei câțiva amici, cântau și ei din tot sufletul, oscilând între Martin Garixx și Florin Salam, pentru ca apoi, să continue pe balcon, la țigară, cu Dragostea din tei.

Desigur, că ritmurile duioase m-au trezit și în timp ce mă gândeam eu dacă să merg să le zic vreo două sau să îi întreb dacă pot chefui cu ei, alți vecini (nu mi-am dat seama din care parte) au început să se certe. El și ea, urlau unul la celălalt de mama focului deoarece copilul nu dormea la ora aceea! Eh, m-am gândit… or fi și ei obosiți, tot omul are probleme. În căsnicie te mai cerți.

Și stând eu așa, cu urechile ciulite și pregătită să iau popcornul să pot să savurez această telenovelă, aud un sunet ciudat din apartamentul de lângă. Inițial, m-am gândit că ori omoară țânțari, ori bat cuie, la unșpe noaptea. Da de unde… se făcea sex. Dar se făcea în așa hal, încât se lovea patul de perete, care, aparent, este lipit de peretele comun dintre cele două apartamente.

Nu m-am supărat că nu am mai putut să dorm. Cine sunt eu să nu las oamenii să se bucure de plăcerile vieții? Nu m-am supărat nici serile care au urmat, ceea ce mi s-a părut curios a fost însă că, după ce prietena mea s-a întors din concediu, în bloc s-a lăsat liniștea. Am ajuns la concluzia că vecinii se tem de ea. Nu știu ce le-a făcut, dar acum mie mi-e tare teamă să nu cumva să o supăr.

Sursă poză

Clujul s-a dat cu parfum fără să se spele

Clujul s-a dat cu parfum fără să se spele

Da, sunt oameni care într-adevăr fac asta. Se dau cu parfum, să ascundă alte mirosuri, fără să se spele. Asta a făcut și Clujul, s-a dat cu parfum, iar acel parfum costisitor se numește Untold. Eu sunt pe baricada care consideră că acest festival este un lucru mai mult decât bun pentru Orașul Comoară, însă a reușit să distragă atenția de la alte lucuri, care au neapărat nevoie de o soluție. Presa a fost prinsă într-un vârtej și se luptă toți să scrie despre acest eveniment, care, într-adevăr, a fost unul important.

Însă, cu celelalte cum rămâne? Sistemele de canalizare nu fac nici acum față ploilor care vin cu înverșunare din când în când peste noi.

Din Florești în Cluj se circulă în continuare foarte greu, oamenii întârzie la muncă sau, după-masa întârzie acasă, ajungând obosiți și frustrați.

Dalele din Piața Unirii parcă nu-și mai găsesc locul și ies ocazional la plimbare, unii se împiedică de ele și acum, fiindcă se poartă sandalele, știm cu toții cât de nasol este să ne lovim la degetul mic, nu?

În continuare la noi prețurile pentru imobiliare, ajungând la o medie de 1.214 euro/mp, cu 83 de euro  mai mult față de București, sunt cele mai mari din țară. Însă, în ciuda acestui fapt, Clujul nu este pe primul loc în ceea ce privește salariile.

Noile sisteme de tichete pentru transportul în comun fac în continuare figuri, turiștii plângându-se că nu se puteau lua bilete de la aparate. CTP a făcut o grămadă de bani în această perioadă, din câte am auzit. Poate reușesc să rezolve problema.

Și o altă problemă pe care am observat-o este numărul tot mai mare de cerșetori. Auzind, probabil, că orașul o duce bine, au venit aici, s-au gândit că au de unde primi bani. Nu poți să te relaxezi pe o terasă, fiindcă ești sâcâit încontinuu de oameni care cer bani sau cer țigări.

Este bine. Este chiar foarte bine că Orașul Comoară este atât de activ în ceea ce privește evenimentele culturale sau sportive. Este bine că noi, clujenii, reușim să ne distrăm atât de bine și sunt atâtea posibilități. Dar cu mizeria ce facem? O ascundem sub preș? Vom dansa mai bine pe ea?

Sursă foto