Interviu cu scriitorul Justin Dumitru

20525526_1420019984732382_6365597334089714451_nÎ – Ce mai faci, scriitorule?

Cititorul se bucură de timpul lecturilor de vară! Scriitorul e încă în perioada de acumulare pentru eventuale noi provocări. Când citesc încerc să potolesc intuițiile resuscitate de extazul lecturilor trecute, așteptând ca lectura prezentă să mă invite la înțelesurile fine pe care autorul le rezervă meșteșugului său. Abia când postura se inversează constat că, uneori, datorită exercițiului, e ușor să pui câteva idei cap la cap și să percutezi printr-o formă relativ nouă, stârnind curiozitățile publicului în prelungirea a ceea ce dinamica textului suscită; însă doar aparența salvează această ușurință, pentru că a te situa în fața propriului meșteșug și să fii convins că îți ești fidel e o mare provocare. Trebuie să păstrezi în față modelul invitației pe care o lansezi publicului.

Î – Și care este invitația lansată publicului, Justin?

Normalitatea, așa cum o regăsim într-un registru unitar al educației sănătoase, din care fac parte cultura instituțională ( mai prost organizată și, tot mai des, glorioasă în rateuri ), cultura înaltă ( nu e musai să fie universitară, aici intră, bunăoară, maeștrii actului pedagogic prin excelență dialogal ), cultura de pe linia tradiției ( credința și ambianța spirituală contribuie la echilibrul persoanei și la convivialitate, unde e cazul ). Normalitatea e simplă dacă treci peste complexul fantomatic al dedublării de dragul adaptării. Memento mori! Deci e prea scurt pelerinajul ca să fii altcineva. Toate culturile menționate anterior sunt benefice prin cumulare și distilare ( pe accent spiritual). Trebuie doar să ai device-uri pentru ele.

Î – Sunt scriitori care își falsează meșteșugul, așa cum îl numești?

Nu își falsează meșteșugul. Nu au meșteșug. Nu poți să te așezi să scrii doar pentru că ai la îndemână un stilou și o foaie albă în față. De când ai început să scrii și până vei ieși din lume ai obligația să îți trasezi careul, să nu fii confundat cu scriitorii de telenovele și de stand-up fiction. Au și ei locul lor. De fapt, acei autori seamănă cu multinaționalele, globali și livrabili maselor. Eu prefer un semn de carte cu numele meu, în nici un caz un steag sau un panou publicitar pe care, momentan, nu le merit.

Î – Spune-mi un autor care își merită notorietatea și panoul publicitar?

Evgheni Vodolazkin.

Î – De ce?

Pentru că reușește să scrie deasupra timpului. Câteva romane de-ale lui vor rămâne reper pentru subiecte greu de abordat.

Î – De curând ai terminat prima facultate, Academia de Studii Economice. Poți spune că ai trasat un bilanț?

Parțial. Mai degrabă am trasat o linie punctată. Teologia ( urmată în paralel cu A.S.E.-ul ) este acea direcție bine definită în mine. Într-o societate contorsionistă și bagatelizată care își dorește abrogarea actelor fondatoare bunului simț, adică toleranța, disponibilitatea sinceră, misiunea – revendicată din observații subtile ale evoluției personale, ca plan existențial, umilitatea ( atenție, nu umilința!) ca formă de smerenie în vederea stabilirii unor granițe ale puterii și suflului uman, nu poți decât să te folosești de conștientizarea acestor decadențe, adică de reacția minții treze și igienizate, formându-te pentru nevoile altora. Întrucât nu e nevoie să zbierăm în competiția din arenă, ci să creștem răbdători la poarta ei, ridicând lângă zidurile-i bete un munte, îmi doresc să cred în analiza mai nuanțată a vieții, nu să emit ipoteze avide de monopol mediatic.

Î – Cum se va numi următorul volum de poeme?

,,Te sărut după sărutul cafelei. Se vor regăsi acolo majoritatea poemelor scrise din liceu până la finele primului an de facultate, inclusiv câteva recente, care rezumă statutul scriitorului în pragul alegerii coastei adamice potrivite.

Î – Îți mulțumesc pentru interviu! O zi cât mai plăcută!

Cu drag! Gânduri bune!

Advertisements

Mașinile nu le mai aud

Mașinile nu le mai aud

 

Și despre mine, cine va scrie,

poeme desprinse din zâmbet și sclipiri de ochi?

Caut încă mesajul perfect mâzgălit pe pereții marelui oraș.

”Inimioară. This folder is empty”.

Dar e atât de mic uneori!

Și sunt prea multe îmbrățișări

Pe care le simt peste tot, rătăcite.

”Păstrează curățenia – în suflet”

Șoptește alt perete alb, ca o muză mută.

Ne uităm după stele și tăcem.

”E o liniște în care se aude tot”, îi spun

”și ce auzi?” mă întrebi.

”Râsete, vântul cum adulmecă apa, un plânset de copil”…

”Și mașini”, mă completezi tu.

”Mașinile nu le mai aud”, concluzionez eu,

iar tu continui să mă privești ca și cum aș fi frumoasă.

Ce înseamnă prietenia?

93df71b6f63aa096bc0eef592c685b53Cu această întrebare m-a surprins fratele meu zilele trecute. Inițial, am vrut să îi dau un răspuns complex, despre iubire, susținere, alegerea de a nu renunța, despre zâmbete, râsete și momente împărtășite. Apoi m-am răzgândit, am căutat preț de câteva secunde în lăuntrul ființei mele și am ajuns la trista concluzie că, de fapt, nu știu. Ceea ce i-am și răspuns. Mi-a oferit el răspunsul, în stilul său clar și concis, fără a da explicații.

”Prietenia înseamnă compromis”.

Ei bine, într-o oarecare măsură, are dreptate. În dicționar, compromisul este explicat astfel:

COMPROMÍS1, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce.

Or, de multe ori, este atât de greu să ne înțelegem, să cedăm, să lăsăm orgolii deoparte, să punem pe altcineva mai presus de noi, măcar din când în când. Însă, de cele mai multe ori, cineva face mai multe compromisuri, cedează mai mult, iar cealaltă persoană se joacă. Și astfel se distrug suflete.

Așadar, eu nu renunț la oameni. Eu sunt cea cu compromisul. Oamenii renunță la mine. Însă eu am atât de multă iubire și iertare în suflet, încât uneori mă mir…

Mulțumiri pentru râsete și drame

friendsMi s-a reproșat că am dat-o prea tare în sentimentalisme în ultimele postări pe blog, dar, adevărul este că trec printr-o perioadă foarte confunză a vieții mele și scriind, parcă mai liniștesc apele. De asemenea, nu știu de ce, mie nu mi-a fost rușine niciodată să spun ce simt. Fie că a fost de bine, fie că a fost de rău. Așa că asta voi face și acum.

Am spus în repetate rânduri că eu nu știu dacă sunt o prietenă bună, dar încerc să fiu un om bun. De asemenea, nu știu cum să mă comport cu fetele, fapt pentru care prietenii mei sunt majoritatea băieți.

Însă ce știu sigur, este că sunt o persoană dificilă, vorbesc mult, mă plâng mult și dramatizez totul la un nivel cosmic.

Printr-o serie de întâmplări fericite, am ajuns să petrec 4 zile cu 7 fete minunate, alături de care nu m-am simțit ciudat. Șapte fete care m-au văzut, m-au acceptat și nu m-au lăsat în urmă. Și am ajuns la concluzia că este plăcut să ai prietene.

Este, într-adevăr, mult mai dramatic, dar atunci când ai pe cineva cu care să împarți dramele, parcă ele nu mai contează. Parcă mai mult contează glumele și râsetele de pe urmă.

Vă mulțumesc fete dragi. Cel mai drag mi-a fost de voi când v-am văzut pe toate, așteptându-mă cu vești și cu mâncare! Mă bucur că am urcat dealuri, ne-am uitat la filme, ne-am împărțit pita cu pateu și alcoolul, dar cel mai important, îmbrățișările au fost mai mult decât deosebite.

Fără voi, aceste patru zile nu ar fi fost atât de pline de zâmbete!

Despre iubiri mari și mici

Am avut și auzit o mulțime de discuții care au avut ca și temă ”Când este timpul potrivit pentru a spune pentru prima dată te iubesc?”. Acum câteva zile am aflat răspunsul: oricând. Poți iubi o persoană la câteva luni sau câțiva ani după ce o cunoști sau poți să o iubești în clipa în care își rostește numele și întinde mâna să faceți cunoștință. Nu există o perioadă de timp corectă.

iubirimici

Eu cred că există iubiri mari și mici, iar asta nu depinde de durata lor. Iubirile mari pot dura trei zile și, cred eu, acelea sunt cele mai frumoase, care îți rămân pe vecie în suflet. Poți să iubești o persoană din prima clipă în care o vezi, fiindcă realizezi că îți face bine la suflet, doar fiindcă se află lângă tine.

Continue reading “Despre iubiri mari și mici”

Zile bune devenind rele

Cred că avem prea multe pretenții de la zilele bune. Nu, nu așa. De la zilele despre badcare credem că noi că ar trebui să fie bune. Dar dacă te trezești într-o astfel de dimineață după prea puține ore nedormite? Te aștepți să se întâmple ceva extraordinar și de fapt totul e pe dos.

Dacă vrei să fie cea mai bună zi a ta, plină de zâmbete și iubire? Dacă în schimb pierzi o grămadă de bani fiindcă nu știi să fii mai ordonat? Apoi cumperi smântână, ajungi acasă și vezi că e expirată. Și îți strici perechea nouă de cercei. Dacă mâncarea pe care o faci cu cel mai mare drag și toată lumea o iubește de data asta are un gust ciudat? Toate în aceeași zi? Atunci parcă nu mai ai încredere în tine. Atunci parcă nu mai vrei nici să iei, nici să primești. Preferi să bei, să-ți uiți necazurile, să uiți de insomniile care-ți mângâie părul ciufulit în fiecare seară, te privesc în ochii mari și verzi și îți șopteșc lucruri rele. Degeaba asculți tu muzică la maxim în căști.

Realizezi că weekend-ul a trecut deja, că iar trebuie să mergi la lucru. Știi tu… chestia aia pe care credeai că îți va face plăcere să o faci toată viața? Ei bine, oamenii au luat tot frumosul din plăcerea ta. Și atunci ți-e greață. Ți-e greață de ce ai devenit.

Dar iubirea? Ei, iubirea e și ea pe-acolo, atârnând de un fir de ață, gata să se rupă de tine. Ocazional doar îți mai dă o palmă să realizezi că va cădea și nu mai poți face nimic să o prinzi.

Nu ai nevoie

Ai vrea să te aşezi la un colţ de stradă, să cerşeşti iubire. Să te agaţi de piciorul cuiva şi să-i oferi dragostea ta murdară în schimbul unei iubiri frumoase, plină de râsete şi săruturi pe tâmple.

Însă îţi lipseşte curajul… Preferi să joci cărţi cu dorurile tale şi să pierzi. Preferi să visezi că cineva va deschide o poartă şi va ţipa: “Te vreau doar pentru mine!”

Însă nicio poartă nu se deschide, iar ţie îţi este mereu frig.

Nu ai nevoie de cuvinte inutile aruncate pe o foaie, nu ai nevoie de un simplu “aşa e cel mai bine”.

poza