De ce iubim MOX-ul?

De ce iubim MOX-ul?

Fie că au fost la mai multe ediții și au ajuns să iubească MOX-ul din cine știe ce motive sau fie că sunt abia la prima ediție și abia încep să se îndrăgostească de el, fiecare are un motiv anume pentru care să investească sentimente în acest festival din inima munților, plin de nopți cu stele și apusuri care ung pe suflet.

M-am plimbat prin festival și am pus în stânga și în dreapta, poate, una dintre cele mai grele întrebări: ”De ce iubești MOX-ul”?

Cu toate că cei care au participat pentru prima dată erau un pic sceptici, se putea simți în glasul lor că, încet, încet, sufletul li se colorează în MOX.

Continue reading “De ce iubim MOX-ul?”

Advertisements

Nu am putut să mă pun cu îngerii!

nutepunePentru un început formal voi spune că aseară, în Sala Mare a Teatrului Național din Cluj-Napoca, a avut loc premiera spectacolului Nu te pune cu îngerii sau Miorița Reloaded, scrisă de Flavius Lucăcel și regizată de Cristi Nedea, care s-a jucat cu casa închisă.

Spectacolul a fost pus la cale de Mario Dance Atelier și, sinceră să fiu am fost puțin sceptică, mai ales din cauza lui Bogdan Rădulescu. Pe Adrian Cucu îl văzusem deja în Sânziana și Pepelea, Cei doi gentlemeni din Verona, Visul unei noapți de vară și a ieșit în evidență cu umorul său, atitudinea degajată și talentul de a improviza. Alexandra Tarce deja era pe lista preferatelor mele după rolul extraordinar în piesa scrisă de Radu Țuculescu, Bravul Nostru Micșa, iar jocul impecabil al Ramonei Dumitrean nici nu mai trebuie descris. Însă pe Bogdan Bob Rădulescu l-am văzut doar în emisiuni, dar scena și platoul sunt total diferite, cel puțin din punctul meu de vedere. Însă de cum a intrat pe scenă, deja mi-a dispărut orice prejudecată, observându-se naturalețea cu care intrase în pielea personajului. Prietenia ce îl leagă de Cucu și-a pus amprenta asupra relației dintre cele două personaje, reușind să facă o echipă dinamică, să se ajute, să improvizeze frumos, chiar dacă pe alocuri au uitat din replici.

Subiecte actuale, oameni cu funcții care fac afaceri ilegale, suflete care doresc izbăvirea, crime, șantje și un strop de… spiritualitate, așa cum îmi place mie, adică apare și un înger care încearcă să facă ordine în tot haosul lumesc. Simpaticii dansatori de la Mario Dance Atelier au creat o atmosferă realistă și, nu-l cunosc, dar vreau să-l felicit pe băiatul acela care s-a prefăcut mort jumătate de oră. Mi s-a părut cel mai dificil rol, pe bune.

Replici savuroase, glume inedite, lecții de viață, un amalgam superb care a situat Nu te pune cu îngerii în topul favoritelor mele și de departe cea mai bună piesă pe care am văzut-o anul acesta. Însă… însăăă, cireașa de pe tort a fost muzica. Superbele melodii ale lui Argatu au răsunat în Teatrul Național, fapt pentru care m-am îndrăgostit și mai tare de acest spectacol.

4 zile și 3 nopți de MOX

sau cum m-am îndrăgostit de o priveliște.

DSC_0309b

Pentru cei ce nu știu, MOX (Music Outdoor Experience) este un festival de muzică în aer liber, ce anul acesta a avut loc la Buscat-Muntele Băișorii și a fost organizat de o mână de oameni foarte faini, care au muncit, s-au stresat, au pus umărul și sufletul la treabă să iasă ceva extraordinar.


11218465_648152405321870_5880411611210375133_n

Mi-a fost greu să aștern ”pe foaie” ceea ce am simțit în astea 4 zile și 3 nopți fiindcă la început am fost foarte reticentă datorită faptului că nu mă omor eu după dormitul în cort și nici după muzică nu mă dau în vânt.

Însă, am pornit cu inima cât un purice și m-am întors cu ea, de 10 ori mai mare, mai ceva decât Grinch.

Însă… Ce-am văzut la MOX?

Am văzut oameni frumoși cărora nu le-am știut numele, dar cu care mi-am împărțit cafeaua și țuica și cu care am povestit de parcă ne cunoșteam de când lumea.


Am văzut picături de apă ce reflectau curcubee de râsete și oameni talentați ce-și pictau visele pe plăsuțe.

Am simțit cum îmi intră muzica în sânge și dansează haotic, iar Argatu` a făcut o atmosferă atât de genială încât am rămas în transă încă două zile.

Am plâns de la emoțiile sutelor de oameni ce dansau și cântau în jurul meu.

Am râs privindu-l pe Wile E. Coyote cum îl aleargă pe Road Runner la Cinemobil.

Am stat în jurul focului, mi-am pus dorințe la stele căzătoare și m-am sărutat sub cerul liber pentru ca apoi să privesc cel mai frumos răsărit posibil.

Cu ce am venit acasă de la MOX?


11253945_645582978912146_5964657886763957135_nCu prieteni noi, cu amintiri incredibile și cu o experiență pe care nu am crezut că e posibil să o trăiesc. Iar un sentiment care să-l asociez? E cel de familie. Da, în final, cred că MOX asta înseamnă… o mare familie.


11828740_648159415321169_7914295698164549783_n11822706_648154711988306_1117605518552190740_n11231033_648154755321635_4129756108813852152_n11217510_648159505321160_7179412784504059196_n11817064_648153185321792_5649281814478154483_n11755702_645442925592818_8941792984125726063_n20111_648153908655053_1299545427126571470_n

Poze: câteva de-ale mele, dar cele mai multe și faine sunt făcut de Alin Sîrb.

”12 oameni furioși” degeaba…

12 OAMENI FURIOSI afisSâmbătă, 28 februarie, în sala mare a Teatrului Național s-a jucat premiera spectacolului 12 oameni furioși în regia lui Tudor Lucanu, tânăr, dar care promite multe. Numărul oamenilor cu funcții sau fără, de cultură sau nu care așteptau nerăbdători în fața teatrului era depășit doar de numărul ghioceilor aduși de… negustori cinstiți, sperând că vor forța puțin primăvara.

Într-o încăpere sobră, cu ferestre mari, intră doisprezece oameni ce urmează să hotărască soarta unui tânăr de optsprezece ani, acuzat că și-a ucis tatăl. Probele, martorii, declarațiile, toate sugerează că este vinovat. Aparent, jurații nu vor avea mult de dezbătut. Însă votul trebuie să fie unanim, iar din doisprezece persoane, una singură are îndoieli, ceea ce duce la discuții aprinse și la răsturnări de situație.

Începutul a fost unul lent, actorii intrând oarecum debusolați pe scenă, încercând să simuleze încredere, însă, aparent emoțiile se conturează prin timpi morți, probleme cu replicile și multe discuții cu spatele la public ce se aud în surdină. Ovidiu Crișan, președintele juriului, se mulează bine în rolul de lider autoritar, reușind astfel să pună lucrurile în mișcare.

Juratul 8, Matei Rotaru, cel care îl consideră pe acuzat nevinovat, este un ”predicator cu glas mieros”, descriere precisă făcută de un alt coleg. El este primul care are curajul să dezmintă acuzațiile, reușind să ignore presiunea la care îl supun ceilalți. Prestația lui Matei Rotaru a fost cu efect însă nu i-ar fi stricat puțin mai multă spontaneitate.

Pe măsură ce povestea evoluează, personajele, pe rând, prind contur și se individualizează. Juratul 12, Emanuel Petran lucrează în publicitate și este mereu nehotărât. Juratul 8 este arhitect, motiv pentru care fiecare argument adus este calculat cu foarte mare precizie, iar Juratul 3, Ionuț Caras, se implică în totalitate în caz, devine treptat din ce în ce mai nervos, reieșind că implicarea emoțională se datorează unor frustrări personale. Cornel Răileanu, un adevărat veteran al Teatrului Național, joacă impecabil, cu o naturalețe incredibilă și creează o legătură strânsă cu personajul. ”Așa cum fiecare din cei 12 jurați ajung să se autocunoască, și noi începem să ne recunoaștem în cei 12” explică Tudor Lucanu, iar regăsirea aceasta nu poate sugera altceva decât că… justiția nu e atât de oarbă pe cât se spune. Atâta timp cât jurații asociază detaliile cazului cu detalii din viața lor, nu poate exista obiectivitate.

Mișcarea scenică de multe ori a părut forțată, într-o încercare disperată parcă de a umple un gol, însă situația a fost echilibrată de glume foarte bune, spuse în cele mai potrivite momente. Argumentele au fost multe, certurile și mai multe, însă în final, verdictul a fost anunțat: NEVINOVAT!

Cei doisprezece oameni au fost furioși degeaba, mult prea devreme… ar fi fost frumos ca tensiunea din încăpere să crească treptat, până la momentul final care a fost prea brusc și a lăsat spectatorii dorind, poate, o explicație.

Făcând comparație cu spectacolul cu care regizorul a debutat acum trei ani și acesta, pot spune cu convingere ca va câștiga detașat cel cu comedia neagră, Bravul nostru Micșa, scrisă de Radu Țuculescu, căci este vorba de spectacol, de concepție scenică, de dinamică. Fiindcă dinamica este, în primul rând, ceea ce lipsește celor 12 oameni, însă Tudor Lucanu este o mare speranță a teatrului românesc și cu siguranță nu va înceta să ne surprindă plăcut.

*Articol publicat în revista Tribuna, în numărul din 1-15 aprilie 2015

POETUL are 60 de ani

10892016_582021475261462_152082479399800872_nAcum două zile am fost la un eveniment minunat… pe care am stat mult să mă gândesc cum să-l descriu, dar, poate… talentul meu nu este suficient pentru a exprima trăirile care au fost în Auditorium Maximul, unde lumea s-a adunat pentru a-l sărbători pe poetul Ion Mureșan cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, dar și pentru lansarea volumului ”Pahar”, în ediție de lux multilingvă, cu 10 desene de Ioan Marchiș.

Au fost prezenți oameni de seamă, printre care: primarul Emil Boc, Irina Petraș, Ion Pop (critic literar), Ștefan Manasia, Vasile Sebastian Dâncu, Alexandru Vlad etc,  iar despre Muri, s-a vorbit doar de bine, într-o atmosferă de familie, plină de glume… Nu știu ce a fost în sufletul lui, dar ochii îi sclipeau de bucurie și era cu adevărat surprins de multitudinea de vorbe bune ce i-au fost adresate… Este un om minunat care a împrăștiat în jurul lui doar bine… Ca să nu mă tot lungesc cu vorbe aiurea, cât am fost eu de emoționată și bla-bla, doresc să împărtășesc cu voi câteva versuri din Pahar, în speranța că… la 60 de ani… și despre mine se vor spune la fel de multe vorbe bune!

Dihania are un ochi al mamei și un ochi al tatii.

În pahar văd bine și fără ochelari.

Citesc în ochiul mamei: ”Măi copile,

când o să-ți bagi tu mințile în cap?”.

Citesc în ochiul tatii: ”Măi copile,

când o să-ți bagi tu mințile în cap?”.

Paharul se strânge ca un cer de fier în jurul frunții mele.

Doare.