Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți”

Justin Dumitru are 21 de ani, dar se poate lăuda cu o experiență bogată în ceea ce privește lectura și poezia. Aș avea curajul să spun că, poate, este unul dintre acele suflete bătrâne, prins într-un trup tânăr. Însă asta este doar o speculație. Ce este concret, este că Justin studiază în prezent la Facultatea de Teologie din București și la ASE. Chiar dacă este această discrepanță imensă între cele două domenii, el consideră că au fost alegeri inspirate. A început să cocheteze cu scrisul pe la paisprezece ani, pentru ca să ia cuvintele în serios cu adevărat, trei ani mai târziu.

12496317_988636757870709_2501252851334622620_o

A publicat două volume: ”Black Aphrodisiac” (ed. Tracus Arte) și ”dinții care scrâșnesc refuzul” (ed. Charmides).

  Continue reading “Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți””

Advertisements

De la fluturi spre apus

De la fluturi spre apus

Sunt oameni peste care dăm întâmplător și, din cine știe ce motive, se încăpățânează să rămână în viața noastră, să ne-o mai lumineze puțin. Așa a făcut și Iulia.

Pe Iul am cunoscut-o prin intermediul unei cărți în două volume, pe care doream cu disperare să o vând. Nu mi-a plăcut și nu voiam să stea pe rafturi, printre cărțile mele de suflet. Așa că, dorind să le cumpere, a venit să ne întâlnim. Însă a venit cu îndoieli, auzind că sunt o persoană dificilă. Ne-am întâlnit într-o cafenea și am invitat-o să bea o limonadă, să mai discutăm, ceea ce a pus-o în dificultate. Nu înțelegea de ce nu sunt așa cum auzise. Ce nu știe ea, însă, este că în momentul în care am văzut-o, eu am prins drag de ea. S-a format o legătură. Acel ”apprivoiser” despre care vorbește atât de frumos vulpea Micului Prinț. Și așa a început o frumoasă prietenie.

Iulia este atât de frumoasă și contradictorie, precum apusurile pe care le iubește atât de mult. Sfârșituri mirifice care promit începuturi pline de speranțe. Iulia studiază fluturii. Și dacă înainte zâmbeam când vedeam unul, acum sufletul îmi râde, fiindcă inevitabil, acea fluturare gingașă de aripi mă face să mă gândesc la ea.

Vai… era să uit de râsul ei frumos și molipsitor care mereu mă înveselește.

Mulțumesc, suflet din sufletul meu, că ai apărut în viața mea și nu dai semne că ai vrea să pleci.

La mulți ani și la cât mai multe zâmbete.

P.S. Îmi pare rău pentru poză, dar… nu prea avem, aparent, împreună :)) măcar e o amintire frumoasă. Te puuuup!!!!

Ioan Rochlitz – ”Știință, cultură și sport”

CAM00210Duminicile în Huedin poartă o liniște apăsătoare. Oamenii ies de la biserică și iau prânzul împreună cu familia. Un obicei practicat de toți credincioșii. Rar vezi câte un licean mergând agale spre vreo cafenea din centru sau vreun câine ce caută mâncare. Pe una dintre străzi, cea care parcă duce spre începutul lumii unde ai crede că timpul stă în loc, spre Beliș, Răchițele sau Mărgău, o poartă din lemn masiv respiră greu când o deschizi. În curte câteva frunze îmbătrânite își mai fac veacul, adunând fire de praf. Pe pervazul geamului de la etaj trei pisici, albe cu câte un ochi negru, studiază somnoroase mișcarea din curte.

Continue reading “Ioan Rochlitz – ”Știință, cultură și sport””

Andrei Măjeri, speranța regizorală a teatrului românesc

Andrei este oltean, a terminat liceul în Târgu Jiu la secția matematică-informatică și, deși s-a pregătit intens pentru arhitectură, s-a îndrăgostit de teatru și a ales să studieze regia, în ciuda măștilor pe care le poartă oamenii cu care lucrează, nu doar pe scenă, ci și în viața de zi cu zi. Acum este doctorand, iar când nu învață sau lucrează la lucrarea de doctorat, regizează.

1459691_10208581192026048_6864596447076277413_n

”La teatru vezi încontinuu atâtea măști, chiar și la oamenii cu care crezi că o să comunici, fiind foarte greu să îndepărtezi straturile de machiaj care au intrat atât de puternic în psihicul lor, având un construct foarte puternic despre cum trebuie să arate (să fie) pe scenă. Asta e o constantă de care mă izbesc de multe ori. Este o generalitate despre actori și o provocare pentru regizor”, explică Andrei.

Continue reading “Andrei Măjeri, speranța regizorală a teatrului românesc”

Cum am ajuns să iubesc jurnalismul

Ilie-Calian-6-1-1-300x225Aceasta va fi o postare lungă, în onoarea unui om incredibil.

Când eram prin clasa a VIII-a, m-am decis eu așa, tam-nisam că vreau să mă fac jurnalistă. Și am mers la facultatea de jurnalism care, deși mi-a pus bazele, nu mi-a spus și ce să fac cu ele. Așadar, am mers să fac practică la ziarul Făclia, care se afla sub conducerea jurnalistului Ilie Călian.

Când m-a văzut atât de entuziasmată, a zis să îmi taie din elan, să îmi arate că jurnalismul nu se mănâncă atât de ușor și să vadă dacă am ”ce-mi trebuie” pentru această meserie.

”Ce-ți trebuie ție, jurnalism? În presă nu se fac bani! Ești frumoasă, dar ai ceva în cap încât să mergi pe drumul acesta?”

Așadar, m-a bătut la cap, m-a certat, uneori m-a și jignit, lucruri care atunci mă enervau, mă făceau să plâng, voiam să renunț, dar nu am renunțat. Două săptămâni m-a pus să corectez articole. Zeci, sute de articole treceau prin mâinile mele și eram furioasă că nu merg pe teren, că nu pot să scriu. Dar mi-a prins bine. Acum văd greșelile de la o poștă. Redactorul-șef nu a făcut decât să mă testeze, să îmi arate ce voi întâlni dacă voi alege să continui pe acest drum. Atunci nu am înțeles, dar acum îi sunt recunoscătoare. Când, după un an (da, atât am stat la Făclia), am decis că este timpul să merg mai departe, chiar dacă până atunci îmi demonstrase că nu mă are la inimă, m-a luat deoparte și mi-a spus:

”Draga mea, tu ai ales presa scrisă, cea mai grea parte a jurnalismului. Fiindcă la Radio ai nevoie doar de 50 de cuvinte, la TV la fel, însă în presă scrisă trebuie să știi cel puțin 200. Tu știi mult mai multe și vei ajunge departe”.

Și atunci am realizat că drumul pe care l-am ales este cel care mi se potrivește. M-am lăsat dusă de val și voi ajunge unde trebuie. Și așa am ajuns ca o pasiune, să devină un stil de viață. Așa am ajuns să iubesc jurnalismul.

Acum două zile, Ilie Călian s-a înălțat la ceruri. A mers să scrie altundeva, despre alte nereguli, să expună adevărul. Dumnezeu să vă odihnească și sper că ați ajuns într-un loc mult mai bun, unde presa este de calitate! Vă mulțumesc că ați crezut în mine și m-ați învățat cu ce se mănâncă jurnalismul!!

 

Cu cât un om e mai înalt, cu atât îl iubești mai mult

ionutChiar mi-am propus să îi aștern pe hârtie pe oamenii dragi mie, fiindcă toți au o sclipire extraordinară, cu care-mi încălzesc sufletul. O fac rar, doar în momente oportune, dar sper ca până la sfârșit, să reușesc să îi scriu pe toți. Azi va fi vorba despre Ionuț, fiindcă ieri a fost un moment important al vieții lui, nu am fost alături de el și acum îmi plâng de milă. Nu am fost să-l felicit că a terminat facultatea, iar așa îmi cer eu iertare.

Pe Ionuț l-am cunoscut prin intermediul rețelelor de socializare și am prins drag instant unul de celălalt. Adică cel puțin eu de el, el… nu prea e cu sentimentalismele, așadar nu știu exact ce simte pentru mine :)).

Oficial am început să ne cunoaștem și să ne întindem ramurile personalităților noastre spre inima celuilalt într-o frumoasă zi de aprilie, anul trecut, pe faimosul balcon de la Shadow despre care am scris atâtea. Ionuț este înalt. De fapt, Ionuț este foarte înalt, doar 4 centimetri lipsindu-i pentru a avea doi metri. Și este deștept, vorbește mult și bine, iar mereu îl ascult cu drag. Este însetat de cunoaștere, mereu vrea să știe cât mai multe, cred că mai mult de dragul de a avea un bagaj de cunoștințe cu care să poată contrazice pe toată lumea, dar e bine oricum.

Într-o vreme vorbeam non-stop, făcând pauzele de rigoare pentru somn. Vara trecută a fost la mare și i-am spus că mi-e poftă de hamsii, așa că mi-a adus. Desigur, nu au mai fost bune până au ajuns la Cluj, însă am apreciat atât de mult gestul acela și mi-am zis: ”Pe omul acesta nu-l voi lăsa niciodată să plece din viața mea!”. Și acum nu mai vorbim non-stop, nici nu ne mai vedem atât de des. Fiindcă drumurile vieții sunt atât de complicate uneori, însă nu l-am lăsat să plece din viața mea, știu că e mereu acolo. Și el știe că sunt mereu aici și că-l iubesc foarte mult.

E greu să scrii despre oamenii la care ții. E foarte greu. Fiindcă, am impresia, că oricât de multe cuvinte aș ști, nu reușesc să le așez împreună pentru a reda esența a ceea ce înseamnă acești oameni pentru mine. Însă, poate, cândva voi găsi formula magică, iar atunci îi voi rescrie pe toți, atât de bine încât lumea să-i vadă prin filtrul sufletului meu.

Bianca-n poezie

12765732_1117301641654019_1178940422_oSunt unii oameni care reușesc să ne citească sufletul fără să ne audă toată povestea vieții, iar unii dintre ei, ne fac să devenim nemuritori. Așadar, aproape debutatul poet Dan Florea, un adevărat prieten, aproape de sufletul meu, văzându-mă într-un impas, mi-a dăruit nemărginirea prin câteva versuri în care a aranjat frumos bucăți din mine. Mulțumesc, Dan, pentru această onoare!

Așadar, citiți-mă cu drag! Deoarece cu drag și sinceritate a fost scrisă această poezie.

Și ca să nu uit, dacă vreți să mai savurați poeziile lui Dan, vă așteptăm cu drag, joi, 12 mai 2016, începând cu ora 19:00 la Bookstory pe Eroilor, la lansarea volumului ”Crâmpeie de cristal”.

 

O rază roșcată de vară

pentru Bianca, cea care a reușit să cifreze într-un oftat cu moț de zâmbet o poveste de suflet, din suflet, cu suflet

Își rupea foile mâzgălind peste înscrisuri notițe amare,
vindecând printre gene noroase
vocale zdrobite.
Din ea sângerează amurguri în furii tăcute,
pisate în vin de trădare
din care tot soarbe alene.

Căzută în palme,
privea peste sol înecându-se-n mistica ceață
izvorâtă din tâmple, hrănită cu suflet,
înnoind legământ cenușiu
în fiece zori,
întinsă de-a latul pe rugul din piaţă.

Prea dalbele aripi curgeau peste umeri pleoștite
picurând peste sol
covorul de fluturi zglobii,
mânjind peste nori curcubee senine, smerite,
cântând printre mierle
albastrele triluri dansate în joc de copii.

Când plânsu-i din suflet
întins se va pierde în zare
din piept va topi orice rană mustindă, amară.
Cu zâmbetu-i larg va dansa zi și noapte pe stradă
și fi-va ce a fost:
O rază roșcată de vară!