Când te simți în siguranță?

Când te simți în siguranță?

Am citit azi un articol, ”Am ajuns să trăiesc cu frică”, iar un citat mi-a rămas în minte:

De ceva timp încoace, însă, plecările mele sunt însoţite de anxietate. Înainte mă întrebam dacă mi-am luat suficienţi bani la mine, dacă nu am uitat periuţa de dinţi acasă şi dacă va fi vreme frumoasă. Acum mă întreb dacă voi ateriza în siguranţă, dacă nu voi fi atacată în timp ce îmi beau cafeaua pe o terasă stradală sau dacă nu voi fi călcată de o maşină pe o stradă pietonală.

În data de 22 martie, un bărbat a intrat cu mașina în oamenii care traversau Podul Westminster din Londra, apoi a atacat cu un cuțit un polițist de la Partalentul britanic. Vineri, un camion a lovit un grup de pietoni dintr-o zonă circulată din centrul oraşului Stockholm şi s-a oprit într-un magazin.

Azi, două biserici au fost atacate în Egipt. Două explozii. 36 de morți și peste 100 de răniți.

Mă gândeam că multă lume îmi spune că sunt naivă, că mă încăpățânez să cred în bunătate, în iubire și încerc să îmi mențin o atitudine pozitivă. Partea proastă este că am fost și mai naivă. Am crescut într-un orășel mic, unde toți ne cunoaștem între noi, unde vezi aceleași chipuri zi de zi, unde nimic rău nu se întâmplă niciodată. Și-am crescut într-o bulă de siguranță (care, desigur, exista doar în capul meu). Vedeam la televizor multă ură, multă moarte, multă suferință și mă gândeam că eu nu am cum să pățesc așa ceva, că eu sunt în siguranță în bula mea… până s-a spart.

Era vara lui 2013 și, împreună cu colegii mei din trupa de teatru Assentiment, ne-am pornit spre Polonia. Era cald, foarte cald, dar noi abia așteptam o nouă aventură, o nouă ocazie să creăm cele mai frumoase amintiri.

Am vizitat frumosul oraș Cracovia, am jucat bolț și am mâncat mâncare ciudată. Am ascultat istorisiri, ne-am uitat peste poze vechi și așteptam vizita la Auschwitz. Multe glume cu evrei au fost spuse. A venit și ziua mult așteptată, cu călduri insuportabile, dar cu râsete și voie bună. Și am intrat pe poartă, iar bula mea de siguranță a început încet să se spargă, încet, chinuitor. În căști, ghidul ne povestea despre doctorul Mengele, îngerul morții, ne povestea despre experimentele lui și-am început să plâng. Mergeam, dar parcă pașii nu erau ai mei, erau ai altcuiva. Am văzut camera de gazare și zgârieturile de pe pereți și-am plâns. Fiori reci îți străbăteau șira spinării și urletele parcă se auzeau în surdină, ca un ecou. Am văzut sute de perechi de papuci mici, minusculi al copiilor care și-au găsit sfârșitul în lagărul de concentrare. Am văzut o cameră plină cu păr de femeie… păr care era folosit pentru fabricarea covoarelor. Apoi am ajuns la Birkenau. Am coborât din autobuz și peste tot domnea moartea. Acolo am urmat drumul pe care acei oameni l-au urmat zilnic. Le-am auzit poveștile, le-am simțit durerea. Am văzut paturile în care dormeau câte 5 sau 10 ca să își țină de cald, fiindcă doar oasele mai rămăseseră de ei. Am văzut pozele unor oameni fără suflet în ochi, doar cu teroare. Am auzit poveștile evreilor intelectuali care erau puși să curețe gropile pline de fecale ca să își înțeleagă nimicnicia.

Am ieșit de-acolo și bula mea de siguranță s-a spart. Și-am citit mult, despre evrei, despre Mengele. Am citit despre genocidul din Rwanda, despre războaie, despre durere, să mă conving de răutatea și ura care există. Și mie mi-e frică de atunci. Mi-e teamă în micul meu orășel și mi-e teamă în marele meu oraș. Mi-e teamă când ajung târziu din oraș și fug de la taxi până la intrarea în bloc. Mi-e teamă fiindcă eu nu pot concepe răutatea de care este capabilă omenirea.

Și ar trebui să ne fie teamă tuturor.

Photo

Mama e iubire

Mama e iubire

6275171cf582efe03d4e7d2f0a7c7e6cMultă vreme m-am gândit că nu vreau să fac copii fiindcă nu vreau să plâng cât a plâns mama din cauza mea sau a fratelui meu. Și m-am urât și mă urăsc de multe ori pentru asta. Dar oricât a plâns, mereu și-a șters lacrimile și a continuat să ne iubească din tot sufletul. Cred că acesta este cel mai frumos lucru la ea. Că oricât ar fi de obosită, de tristă, de stresată, izvorul ei de iubire pentru noi nu seacă niciodată.

Azi e ziua ei, împlinește o vârstă frumoasă și de 24 de ani îmi suportă toate toanele și toate obrăzniciile. Și mă enervez de multe ori pe ea când mă ceartă sau nu ascultă sau se supără. Dar la sfârșitul zilei, când îi povestesc ce am mai făcut și aud dorul și mândria din glasul ei, nu am cum să nu fiu fericită. Fiindcă e mama și ea însăși e iubire.

Mă întristez atât de tare când îi aud pe alții zicând ”o urăsc pe mama”. Fiindcă mă gândesc că ea mi-a dat viață, ea m-a purtat lângă inima ei timp de nouă luni, s-a chinuit cu durerile nașterii, m-a învățat primele cuvinte, mi-a deschis ochii în ceea ce privește lumea. Apoi s-a trezit dimineața la 5 să vină să mă ducă acasă de la vreun majorat și a suferit în tăcere lângă mine când vreun băiat mi-a frânt inima. Ce mamă și-ar dori să își vadă copilul suferind? A lucrat zile și nopți ca eu să am mâncare pe masă, haine, să călătoresc, să văd lumea. Cum să îți urăști mama?

Mama a fost alături de mine în cele mai triste, dar și cele mai fericite momente ale mele. Și deși am avut și am o mulțime de prietene cu care îmi împărțeam secretele, mă bucur că am ajuns să realizez că de fapt ea e cea mai bună confidentă.

Mama e cel mai harnic om pe care îl cunosc. Nu am auzit-o niciodată zicând că îi e lene și, deși lucrează mult mai mult decât mine. Și deși lucrează atât, tot găsește energia necesară să îmi facă mâncarea mea preferată sau să mă mângâie pe spate când am nevoie de afecțiune.

Mama m-a susținut în nebunia mea cu scrisul, deși îi este teamă că nu mă voi mărita niciodată. ”Voi scriitorii sunteți toți suciți”, îmi mai spune ea câteodată. Dar pentru asta, la lansările mele de carte plânge de bucurie și ține cărțile și revistele în care mi-au apărut creațiile la ea la muncă, să se poată lăuda cu ele.

Mama e mereu sufletul petrecerii. Oricât ar fi de obosită, nu spune niciodată ”nu” unui chef bun și dansează până nu o mai țin picioarele. Lucru care îl cam enervează pe tata, că el nu e prea dansator de felul lui. Mie mereu mi-a plăcut să merg la petreceri cu ai mei, fiindcă am știut că dacă ea e acolo, distracția e garantată.

Mama are un suflet bun și ajută mereu pe toată lumea. Vrea să le fie bine tuturor oamenilor din jurul ei. Mama râde din orice și asta mă face extrem de fericită. Fiindcă viața ei a fost plină de greutăți, dar tot i-a rămas atât de mult optimist în suflet încât să râdă cu o poftă molipsitoare. Și sincer? Mă bucur că am moștenit de la ea sufletul și talentul de a râde până nu mai am aer. Îmi face viața mult mai frumoasă.

La mulți ani, tu, mami, tu! Că știu că vei citi și știu că vei plânge. Te iubește Bia din toată inimioara ei!

capture

Mi-e vară de tine

Mi-e vară de tine

E o zi de vineri cu iz de toamnă. Nu prea e timp de stat la taclale, când vezi că soarele se grăbește din ce în ce mai tare să se ascundă după munți. Sau după orizont, depinde de caz. Nu toți au norocul să aibă munți de a căror frumusețe să se mire când se simt melancolici.

Însă, odată cu primele frunze îngălbenite, oamenii încep să-și îmbrace nu doar trupul, ci și sufletul. Și urmează alte luni grele, cu prea puține zâmbete și prea multe răutăți. Nu-i așa că e frumos vara? Cu fețe rumenite de soare, dinți albi și suflete dezbrăcate, care aleargă fără teniși pe asfaltul încins?

Deja mi-e dor de tine, vară. Sau mi-e vară de tine. Așa, cum ești tu, ciufulită, veselă, cu iubiri pasionale, nisip între degete și drumeții prin iarbă până la genunchi. Cu apusuri caramelizate și hohote de râs printre stele. Să nu uităm de răsăriturile cu cafea, fără aburi în glas și cu o oboseală fericită.

Erau alte duminici

Erau alte duminici

Când eram mai mică, bunica mă ducea în fiecare duminică la biserică. Biserica ”de pe strada Poștii” îi ziceam, și așa îi zic și până în ziua de azi. Nu erau acolo decât bătrâni și poate 2-3 nepoți care îi însoțeam. Erau bănci masive, de lemn, vopsite în alb și fiecare avea locul său. Și eu aveam, pe o bancă din partea dreaptă, între bunica și vecina de lângă noi.
În fața altarului, era un candelabru mai mic, ce avea lumânări. Când era lumină mai puternică sau la sfârșitul slujbei, unul dintre curatori lua un fier mai lung, cu un fel de capac în vârf și stingea fiecare lumânare pe rând, fără grabă. Parcă era mai mult timp atunci.
Acum băncile masive și albe, au fost înlocuite de băncuțe lăcuite, cu motive florale, care nu au sertărele acelea în față, în care lumea își lăsa cărțile de rugăciuni și cântece bisericești. Iar în fața altarului se află acum un candelabru imens, cu becuri ce au forma aceea lunguiață, ce vor să fie lumânări, dar nu sunt. Acum se apasă pe un buton și sunt stinse. Eu nu mai am locul meu în biserică… am crescut, sunt domnișoară. Nici bunica nu mai are locul ei, deși anii au căzut ușor peste chipul ei rumenit, de femeie de la țară, care toată viața ei nu a făcut decât să muncească. Totuși mi-am păstrat locul, în spatele bisericii, lângă bunica, care mereu mă prinde de mână în timpul slujbei. Nu merg foarte des acolo, dar privind-o, mă gândesc că în curând va trebui sa merg singură. Și atunci nu voi merge deloc. E mult mai multă lume acum. Tineri, bătrâni, copii mici, tineri de vârsta mea. Și lumea se înghesuie în spate. Nu cunosc motivul. Or fi având atât de multe păcate încât le este rușine să îl privească pe preot în ochi? Eu nu pot merge în față. Acolo e o atmosfera mult prea nefamiliară. Și nu pot privi picturile atât de bine.
Biserica ”de pe strada Poștii” e în sufletul meu, alături de bunica. Niciodată nu voi putea să trec pe acolo fără să mă gândesc la ea, și niciodată nu voi putea s-o privesc pe bunica în ochi fără să mă gândesc ca iar a trecut o duminică în care am lăsat-o să meargă singură…

 

Dacă ne-am citi

13708416_1062081867232583_4069478338246507741_oAș sta să te ascult cum îmi citești, să aud cum vocalele fac tumbe prin glasul tău, o poveste despre viață, despre suflet, despre vii și morți și, poate, despre noi. Aș sta cu capul pe pieptul tău și m-aș bucura de bătăile inimii tale. Ți-aș privi buzele cum se ondulează să cuprindă forma fiecărei litere.

Aș iubi personajele, aș suspina și m-aș îndrăgosti de tine așa cum m-am îndrăgostit de lumile pe care le-am vizitat ori de câte ori am deschis o carte. M-ai mângâia pe spate și te-ai opri doar din când în când, ca să întorci pagina.

Și când mă voi plictisi, fiindcă, inevitabil o voi face… (să nu te superi. Aici totul ține de egosim. Vreau eu să simt paginile între degete și ochii mei să alerge peste rânduri) voi lua o carte de poezii și îți voi citi, frumos, cu intonație, cu sau fără rimă, așa cum făcea tata când eram mică. Mă voi opri din când în când, să văd dacă ești atent, dacă buzele îți sunt umede de pofta pentru poezie. Genele tale vor începe să se îmbrățișeze mai des, mai cu putere, până vei adormi, cu metaforele alergându-ți prin firele de păr.

 

Suntem prea triști

8eb50945ad498dcf35157a599ae8961cNu sunt o persoană fericită, dar am norocul că sunt o persoană optimistă. Am încontinuu speranța că în final totul va fi bine. Nu cred că grijile, problemele, inimile frânte și nopțile plânse vor dispărea, însă cred că nu vor mai fi atât de importante. Poate trebuie răbdare să ni se deschidă ochii.

Văd copii care suferă, care plâng după iubiri neîmpărtășite, pe care îi bat părinții acasă, care la vârste fragede își roagă moartea și consideră că nu sunt buni de nimic.

Am prieteni care își duc zilele cărând saci grei de amintiri în spate, care îi apasă și din cauza cărora mai mult stau pe loc decât înaintează. Cunosc oameni care ar da orice să își repare greșelile din trecut.

Văd fețe pline de zâmbete, a căror suflete poate nici nu mai sunt.

Ne creăm valori false, principii false, pretenții false. Ne imaginăm viața, iubirea, copilăria, adolescența, nunta, primul copil într-un anumit fel, iar apoi, când vedem că piesele nu se așază așa cum vrem noi, ne întristăm. Și trăim așa, într-o continuă stare de apăsare, care ne macină sufletele și ne trezește insomniile.

Îndrăgostește-mă de tine!

Nu ai nevoie de cine știe ce tehnici de seducție ca să mă cucerești. Doar vorbește cu mine. Întreabă-mă ce-mi place să fac. Îți voi răspunde că îmi place să mă îndrăgostesc. Ridică din sprânceană și zi-mi că nu mă poți ajuta să mă îndrăgostesc. Recomandă-mi filme și melodii. Vorbește-mi despre colțul tău de Rai, despre cât de grea e viața.

Du-mă într-un local drăguț, cu tematică rustică, să comandăm dintr-un meniu legat cu ață de lână, să bem ceai din căni de lut și să-mi desenezi o căsuță cu fântâna din curte. Lasă-mă să-ți învăț parfumul, să-l cunosc, să-l recunosc oriunde, să devin dependentă de el. Încearcă să-mi demonstrezi că sufletul pereche nu este un mitSpune-mi că găsești totul în ochii mei și că faci un efort incredibil să nu te pierzi în ei. Apoi spune-mi să nu mă îndrăgostesc de tine, că nu are rost, că nu vom avea niciodată vreo șansă la fericire împreună. Și chiar când reușesc să mă conving că nu va fi nimic, du-mă în parc, să ne dăm pe leagăn. Promite-mi că vom dansa cândva un vals, ține-mă în brațe, dar nu mă săruta. Nu încă. Privește-mă, mângâie-mi fața și abia apoi sărută-mă. Promite-mi că vom schimba lumea.

Spune-mi că mă iubești, nu ca să mă sperii, ci pentru că pe moment, chiar și tu crezi asta. Scrie-mi scrisori lungi și promite-mi că-mi vei culege flori de liliac sau le vom culege împreună. Convinge-mă că împreună avem super-puteri. Apoi pleacă pentru un timp. Voi avea atâtea să îți spun, dar când te vei întoarce voi uita totul. Voi plânge fiindcă sunt sigură că îmi vei lipsi. De fiecare dată vei observa că mă fac tot mai frumoasă. Vom sta îmbrățișați într-o  parcare goală și vei aștepta să mă liniștesc. Până în acest moment voi fi sigură că totul a fost trecător, că a fost doar o furtună de vară. Una cu fulgere și tunete, care rupe copacii de la rădăcini, dar în final tot o furtună. Dar atunci, acolo, mi se va distruge orice convingere și voi realiza cât de dependentă sunt de tine de fapt. De sufletul tău, de discuțiile noastre, de acel colț de Rai din care nu am apucat să văd decât o frântură și a cărui miros sărat îmi va rămâne mereu întipărit în minte.

În final, rupe-ți sufletul și dă-mi drumul. Fiindcă așa e cel mai bine. Fă planuri că ne vom întâlni peste ceva vreme și ne vom iubi la fel de mult. Lasă-mă să intru în sevraj pentru mângâierile tale. Așa vei ști că voi fi pentru totdeauna a ta, pentru tine…

love

Sursă foto