Bună ziua, Florești

Bună ziua, Florești

Tangențele mele cu comuna Florești au fost destul de mici de când locuiesc în Cluj-Napoca. Desigur, trec prin Florești ori de câte ori merg acasă sau mă întorc la marele oraș și în afară că e aglomerat și ceva povești haioase despre cai care intră în casă și o stradă întreagă care miroase a găini, nu auzisem.

Ei bine, ieri m-am mutat în Florești și nu pot să explic cât de savuros este totul printre aceste blocuri.

La magazinul non-stop din colț țiganii (le spun țigani fiindcă, dintre toți pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, toți s-au simțit jigniți dacă le-am spus romi) așteptau cu nerăbdare să își cumpere țigări, semințe și napolitane vărsate. „Așa, de vro 2 lei”. Printre ei, o blondă masivă cu fundul suficient de mare încât să stea comod pe două scaune și cu burta-i atârnând suav peste colanții cu animal print s-a uitat îndelung la mine.

„Te-ai mutat amu, tu? Vezi să nu te bagi în față la coadă”.

Am ascultat, nu m-am băgat în față.

Două sute de metri mai încolo, un vecin mi-a tăiat calea cu căruța trasă de un cal alb, superb. I-am dat prioritate, doar nu era să îl încurc din drumul lui. În fața blocului, alți vecini puseseră de-un chef și ascultau manele la maxim. În timp ce grătarul sfârâia și mirosea de ți se făcea gura apă, cei prezenți luau pe rând microfonul și făceau câte o dedicație ”Pentru veața mea, comoara mea!”.

Un puști care nu avea mai mult de zece ani se plimba cu bicicleta pe lângă bloc. M-a strigat.

„Domnișoara, domnișoara, vii să te tai puțin cu drujba”?

Vin, cum să nu vin, băiatu’?! De când îmi doresc asta și nu am găsit bărbatul potrivit pentru asta.

Îmi plac oamenii aceștia savuroși, cu personalități colorate. Nu pot să nu mă înveselesc când îi observ.

sursă poză

Advertisements

A rămas la fel de frumos

Îl văd la fel de frumos cum l-am văzut la început, poate mai frumos, fiindcă ochii și zâmbetele sunt presărate de sute de amintiri, care de care mai frumoase. În ochii lui văd sutele de “bună dimineața” și “noapte bună” pe care ni le-am spus. Îi simt mirosul pielii când mi-e dor de el și stau uneori și mă gândesc cât de frumos râde când îl gâdil și nu are putere să mă țină de mâini din cauza hohotelor. 

E frumos când continuă să zâmbească, chiar dacă e supărat sau nervos, ca să nu le arate altora ce simte. Doar mie îmi arată și doar eu știu, fiindcă privirea lui are secrete pe care doar  mie mi le spune. 

Și nu-i ușor să vezi pe cineva la fel de frumos sau să îl iubești în fiecare zi. Dar cu el… Nu simt niciun efort, fiindcă totul se așează așa cum trebuie și-mi alungă mereu fricile. Fiindcă din primele clipe mi-am deschis sufletul și i-am arătat cine sunt. Fiindcă în fața lui nu simt nevoia să pun ziduri de orgoliu ca să nu mă rănească, așa că știe mereu de ce sunt în stare.

Iar dacă temerile mă copleșesc, îmi spune că sunt fraieră, îmi amintește că sunt una dintre cele mai puternice persoane pe care le cunoaște și continuă să mă iubească. Așa cum sunt eu, așa cum e el.

Și-l iubesc și eu de nu mai poci! 

Fragment de roman

Într-o seară, la scurtă vreme după Sfinții Mihail și Gavril, a venit Mihai la Ionel cu o jumătate de litru de pălincă. Eu eram cu maica acolo. S-a așezat cu noi la masă și ne-a turnat la fiecare în pahar. Mărgelele de la țuică s-au așezat frumos pe margine, semn că era de calitate. Am ridicat paharele și am ciocnit întru sănătatea lui, a noastră, a tuturor. Țuica, uitând de mărgele a început să danseze în pahar și ne-a întâmpinat buzele, arzându-le ușor.

Afară era deja noapte și un întuneric de abia puteai să-l pătrunzi cu privirea. Cucul a cântat de trei ori pentru ora doisprezece și atunci Mihai și-a luat clopul în mână și a pornit spre casă. Mi-am luat un laibăr în spate și l-am condus până la poartă.

Era tare frig. Se arăta o iarnă grăbită, urâcioasă, așa cum erau iernile pe vremuri. Erau mai sănătoase. Acum, nici nu mai știu când a nins de Crăciun. Că așa e bine și frumos, să ningă. Să vină copiii la colindat, să-ți fie mai mare dragul de ei când îi vezi, așa de-o șchioapă, cu zăpada până la genunchi. Și intră în casă, că nu știu ei de mici ce sunt că trebuie să se scuture. Dar cum să te superi pe ei când îi vezi așa de fericiți? Stai, le asculți colinda și poate mai ceri una, tot de drag.

L-am condus pe Mihai până la poartă, să mai putem povesti de-ale noastre.

”Am vorbit cu cuscra[1] și a zis că ne dă o cameră în chirie în capătul orașului. Nu-i mult, dar e ceva până una alta. Hai să ne luăm laolaltă și să merem să stăm acolo!”, mi-a explicat el.

”Amu eu am mai făcut o trăznaie și nu vreau să fac alta. Până îmi vin frații din Regat să le spun și lor, eu nu mai vreau să mă mărit”, i-am zis.

S-a uitat la mine și așteptam să plece, ori să se supere, ori să mă certe că a așteptat atâta după mine și nu mai are răbdare. Dar nu a mai insistat. S-a uitat în jos și-a spus:

”În cizmele astea mi-ar trebuie și mie o pereche de ciorapi”.

Am început să râdem. Așa îi bine, să poți râde cu omul pe care îl ai lângă tine. Dacă am fi toți serioși, ne-am duce în lume de cât necaz este.

”Adu lână, că-ți fac! Că eu nu am defel. Că pe la noi nu prea au oile lână… numa doi-trei ciupi[2]. De abia mi-a ajuns și mie de cotă”.

”Îți aduc, Anuță dragă, numa să mi-i faci!”.

Și așa am rămas înțeleși. A doua zi dimineața a venit cu un ghem de lână. Era mândră tare lâna. Firul era sucit în două. L-am luat acasă, mi-am luat andrelele și m-am apucat de treabă. Când pe față, când pe dos, mânuiam andrelele alea, de se încălzeau.

Nu după multă vreme, ciorapii au fost gata și m-am dus cu ei la oraș chiar în ziua de Sfântul Nicolaie. M-am întâlnit cu Mihai, i-am dat ciorapii și pentru prima dată de când îl știam, m-a luat și m-a strâns tare în brațe, să nu cumva să mai fug.

”Mulțumesc frumos! Iartă-mă, dar nu pot să stau, că trebuie să ajung până la baza de carne, dar hai cu mine dacă n-ai treabă și mai povestim pă drum”, a zis el.

”Viu, cum să nu viu?”, i-am răspuns.

Mergând pe drum cu un pas ușor grăbit, am mai tot povestit una alta. Afară ningea mărunt, dar nu era urât. Era vreme bună de o plimbare care să ne mai trezească în simțiri, după atâtea zile petrecute în casă la căldură.

”A treia zi de Crăciun, vii la oraș?” m-a întrebat.

”Viu”, i-am zis și așa am rămas înțeleși.

El a mers la bază, iar eu m-am întors înapoi acasă. Dar am fost mincinoasă. Că a doua și a treia zi de Crăciun se făcea joc, așa că nu am plecat. Tare drag îmi era să joc, să bat din călcâi, să mă răsucesc. Și cum îmi mai plăcea să zic strigături și să țiuiesc în rând cu fetele. Ne întreceam, care țiuim mai cu spor și care zicem strigături mai frumoase. Feciorii se veseleau când se uitau la noi și ne auzeau. Se mai băgau și ei, își băgau degetele în gură și fluierau de răsuna satul.

La joc a venit și Lina, că lăsase pruncii cu soacră-sa. Imediat se făceau doi ani de când Gheorghe al ei nu mai era. Am privit-o și era alta. Întunecimea aceea pe care o avusese în privire parcă începuse să se domolească și nici haine negre nu mai purta. S-a așezat lângă mine. Din năframă i se ițiseră câteva fire de păr când jucase. O văzusem. Se învârtea pe călcâi, stătea dreaptă, mândră în mijlocul încăperii. Era nealcoșă că juca tare bine. Nu trebuia să stea ascunsă pe margine. Și-a aranjat firele zburlii și a intrat în vorbă cu mine.

”No, Anuță dragă, bag sama că ar trebui să ne cotăm și noi alți bărbați”, mi-a spus râzând.

”Ba eu nu știu dacă mai vreau”, i-am răspuns.

”Ascultă la mine. Du-te după Mihai, că dacă te-a așteptat atâta, sigur îi bun. Ce te uiți așa la mine? Crezi că eu nu aud ce vorbește lumea prin sat?”, a întrebat Lina.

”Nu cred nimic. Că gura lumii oricum îi slobodă. Da pe tine ce te-a apucat cu măritișul?”, am încercat eu să schimb vorba, să nu mă mai întrebe de Mihai.

”Încă îs tânără, n-o să rămân singură toată viața. Și de-acum pot să fiu liniștită, că știu cine mi-a omorât bărbatul!”, m-a anunțat Lina.

”Cum adică?!”, am întrebat-o eu surprinsă, dar deja se ridicase de lângă mine, invitată la dans de unul dintre feciori. Abia atunci i-am văzut cu adevărat veselia din ochi.

A trecut jocul, a trecut Crăciunul, iar eu nu am mers la oraș să mă întâlnesc cu Mihai. Bănuiesc că m-a așeptat. Era o iarnă tare grea. Nașterea Mântuitorului a adus cu ea zăpadă multă, dar apoi a venit frigul. Un frig înțepător, de îți era groază să ieși din casă. Stăteam cu maica lângă sobă, croșetam, povesteam.

E atât de frumos…

2a997385cf6a758524884f0f0c1fcec2E atât de frumos… sau poate doar eu îl văd așa. Dar nu cred. Știe și el cât e de frumos și-i place să fie admirat, să se uite fetele după el, să se mire și băieții. Însă când îi spun eu, parcă n-ar vrea să mă creadă. Poate fiindcă părerea mea chiar contează pentru el. Și deși mă pierd de multe ori în ochii lui și de fiecare dată îmi răsună în minte ”Damn your eyes” a lui Alex Clare, deși arată atât de bine și muncește să arate așa, deși are tenul puțin închis tocmai așa cum îmi place mie, nu asta îl face frumos. Sau cel puțin nu doar asta. Ci felul în care râde la aproape toate glumele mele nesărate și felul în care zâmbește când mă vede.

E frumos când adoarme instant, fără să se întoarcă de pe-o parte pe alta până găsește o poziție confortabilă, iar apoi dimineața mereu deschide ochii exact când îi deschid și eu. Iar eu îi zic ”mai vreau să dorm, nu mă enerva!”, zâmbește și mă lasă, că știe că-s mereu obosită. E frumos când își face griji că am mai mereu coșmaruri și are grijă tot timpul să mă întrebe cum am dormit, dacă am mai visat urât. Îl mai mint uneori, că își face griji. Știe oricum, dar lasă după mine.

E frumos că știe până unde să meargă cu gluma, să nu atingă limita în care mă supără, deși e conștient că și dacă m-aș supăra, mi-ar trece în secunda doi și aș începe să râd.

E frumos când se rușinează fiindcă mai are uneori emoții în ceea ce mă privește.

E frumos când ascultă muzică și-l văd că e în lumea lui, cu ritmuri ce-i alunecă prin urechi, îi ajung în suflet și e fericit. Îi este atât de simplu să fie fericit.

Știu că-s egoistă și se prea poate și puțin narcisistă, dar pe cuvântul meu că cel mai frumos este atunci când mă privește ca și cum aș fi magică, fiindcă atunci timpul se oprește în loc și, sincer, nimic nu mai contează, doar felul în care ne rezonează sufletele.

M-am întâlnit cu profa’ de chimie din liceu

cb550142f442f29605aff0302dcd5a80Astăzi m-am întâlnit cu profesoara mea de chimie din liceu, cu care, trebuie să recunosc, nu m-am înțeles prea bine, mai ales datorită faptului că nu am fost cel mai cuminte elev. Personalitatea mea dificilă a creat multe războaie între noi, pentru ca la final, să aleg să dau bacul din chimie, iar cu ajutorul dânsei m-am pus cu burta pe carte, ba mai mult, am ajuns chiar să iubesc chimia. Însă dacă mi-ar fi spus cineva în clasa a IX-a că se va întâmpla una ca asta, probabil l-aș fi înjurat.

Însă, fugeam de la ore, eram obraznică, nu învățam, mă temeam îngrozitor de dânsa. Îmi spuneam rugăciunile înainte de fiecare oră, să fiu scutită de ascultat și de încasat vreun patru.

Dar au trecut câțiva ani de atunci și, crescând și eu, am realizat de fapt valoarea unui astfel de om. Am realizat că dânsa nu a renunțat la mine, oricât am vrut eu să renunț la ea. Și așa… am luat o notă mare la bac la chimie, iar întâlnirea de azi, mi-a bucurat enorm sufletul, văzând că nu există nicio urmă de ranchiună, doar îmbrățișări, zâmbete și vorbe calde.

”Chiar dacă ai ales jurnalismul, nu îți pare rău că ai terminat mate-info, nu?”, m-a întrebat.

Nu, nu îmi pare rău și nu mi-a părut nicio secundă, fiindcă am învățat să învăț, să gândesc logic, să muncesc, iar acest lucru, mă ajută zi de zi… și eu care credeam că nu mă vor ajuta niciodată la nimic formulele.

I-am povestit și dânsei că, cineva, văzând notițele mele de la facultate, a spus:

”Se vede că ai făcut chimie cu doamna Antal, de aia ai notițele atât de ordonate!”

Mulțumesc doamna profesoară Gabriella Antal pentru răbdarea de care ați dat dovadă cu mine. Datorită dumneavoastră și a altor câțiva omuleți dragi, am reușit să ajung unde sunt azi.

Știi feeling-ul că urmează să se întâmple ceva extraordinar?

largeStăteau la o cafea, ca pe vremuri, când nu era totul atât de complicat. Când zâmbetele erau la fiecare înghițitură și plata facturilor părea o idee mult prea îndepărtată pentru a le da bătăi de cap. Însă discuțiile se conturau de multe ori, în discuții de suflet, cu care te hrănești, așa, fără filozofii concrete cum sunt ele. Ea își aprinde o țigară. Ceva Dunhill subțire, perfect de elegante pentru mâinile ei mici.

-Spune-mi, ai și tu vreodată sentimentul ăla care te ține legată de un om? Că ai impresia că poți învăța ceva de la el sau că împreună ați putea trăi ceva frumos, că ați putea avea o prietenie foarte faină?

-Da, a răspuns cealaltă.

Și pentru câteva clipe s-a lăsat liniștea, încercând să pună amândouă în ordine gândurile pe care, parcă această întrebare le-ar fi dezordonat.

-Cu toți oamenii în general, a continuat ea. Asta-i problema mea. Și de aia profită ceilalți. Am observat că am o problemă cu triatul și că iert prea mult. Dar continuă. Ce vrei să spui?

Țigara era pe jumătate fumată. Cu gesturi iuți, perfect în concordanță cu personalitatea ei. Fata cu Dunhill-ul și-a continuat ideea:

-Asta încerc să remediez la mine… Vorbesc despre el, știi tu care. Același. Aș vrea să șterg senzația asta care mă tot leagă de el. E sentimentul ăla… hai să-i zicem, un al șaselea simț, care îmi tot spune că ne așteaptă ceva extraordinar. Sau cel puțin ceva. Nu îl mai iubesc. Am avut timp să las asta în urmă. Dar căcatul ăla de sentiment e prea puternic și mă scoate din minți că nu îl pot depăși.

Ea a privit-o gânditoare și cu un zâmbet șiret, zâmbet care spune totul despre ele. Spune că se cunosc, că a trecut atâta timp și nimic din ce gândește sau simte cealaltă nu le mai surprinde.

-Eu îți zic părerea mea, de care oricum nu vei asculta. Am ajuns la concluzia că oamenii nu se schimbă. Sunt așa cum sunt în esență. Estență pe care ajungem să o cunoaștem în cele din urmă. Și eu am uneori feeling-ul ăla de care zici. Că ar putea fi ceva grozav. Însă degeaba… chiar dacă sufletele se potrivesc, nu înseamnă că personalitățile se potrivesc, explică ea, știind că a fost ascultată doar pe jumătate, în timp ce privirea prietenei sale a zburat undeva pe cealaltă parte a trotuarului, în încercarea de a vedea ceva prin miopia ei.

-Dar ai crede că atunci când sufletele se potrivesc, parcă poți remedia personalitatea… dar această concepție e total greșită.

-Nu o să te iubească niciodată așa cum ar trebui sau cum ai merita. E vorba de un cerc. Pune-l la test. Primește-l înapoi. Vei vedea că vei ajunge peste câteva luni, tot aici, cu mine la o cafea, cu țigara aia nenorocită între degete și te vei întreba cu ce ai greșit tu, când de fapt, el e cel care nu are suficientă emancipare emoțională. Trebuie să învățăm amândouă să triem oamenii, frate. Adică, de ce să duci în spate o relație, indiferent de care, în care totul e tensionat? Îți faci nervi, te consumi aiurea. Când există relații de sine stătătoare, pe care nu trebuie să le împingi de la spate, care își urmează fluxul continuu, așa cum face a noastră?

Era cam revoltată. Se aprinsese, cum obișnuia să o facă, dar s-a relaxat repede. Oamenii nu merită mereu atâta agitație.

-Dar sunt foarte rare. Ai mai întâlnit în ultimii 5 ani o asemenea relație cu cineva nou? Că putem vorbi două luni încontinuu, cinci deloc, iar în cea de-a opta lună vorbim ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Revenim la cursul normal.

-Doar una. Restul sunt cele dinainte, din firava adolescență, care se păstrează, fiindcă nu știm unde am fi unii fără ceilalți.

-Din firava pruncie!

Iar râsete s-au așternut peste cafelele lor în acea dimineață însorită de septembrie.

 

Sursă foto

”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice

”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice

Am folosit un truc al jurnaliștilor, am scris un titlu pe care să dea lumea click, însă doar pentru că acest subiect este important. Sunt din ce în ce mai multe persoane care trăiesc luni, ani sau poate chiar zeci de ani într-o relație toxică. O relație toxică este o relație nepotrivită, care face mai mult rău decât bine. În care unul dintre parteneri îl abuzează pe celălalt, infiderent că este vorba de abuz fizic, psihic sau sufletesc. Am cerut povești și am primit mai multe decât m-am așteptat. În unele privințe se aseamănă, însă, ceea ce este cert, este că persoanele care au scăpat dintr-o relație toxică nu mai sunt la fel. Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea celor care mi-au povestit. Aceste povești ar trebui să fie o învățătură, un semnal de alarmă.

Continue reading “”M-a bătut după ce am făcut dragoste” – 8 povești despre relații toxice”