E atât de frumos…

2a997385cf6a758524884f0f0c1fcec2E atât de frumos… sau poate doar eu îl văd așa. Dar nu cred. Știe și el cât e de frumos și-i place să fie admirat, să se uite fetele după el, să se mire și băieții. Însă când îi spun eu, parcă n-ar vrea să mă creadă. Poate fiindcă părerea mea chiar contează pentru el. Și deși mă pierd de multe ori în ochii lui și de fiecare dată îmi răsună în minte ”Damn your eyes” a lui Alex Clare, deși arată atât de bine și muncește să arate așa, deși are tenul puțin închis tocmai așa cum îmi place mie, nu asta îl face frumos. Sau cel puțin nu doar asta. Ci felul în care râde la aproape toate glumele mele nesărate și felul în care zâmbește când mă vede.

E frumos când adoarme instant, fără să se întoarcă de pe-o parte pe alta până găsește o poziție confortabilă, iar apoi dimineața mereu deschide ochii exact când îi deschid și eu. Iar eu îi zic ”mai vreau să dorm, nu mă enerva!”, zâmbește și mă lasă, că știe că-s mereu obosită. E frumos când își face griji că am mai mereu coșmaruri și are grijă tot timpul să mă întrebe cum am dormit, dacă am mai visat urât. Îl mai mint uneori, că își face griji. Știe oricum, dar lasă după mine.

E frumos că știe până unde să meargă cu gluma, să nu atingă limita în care mă supără, deși e conștient că și dacă m-aș supăra, mi-ar trece în secunda doi și aș începe să râd.

E frumos când se rușinează fiindcă mai are uneori emoții în ceea ce mă privește.

E frumos când ascultă muzică și-l văd că e în lumea lui, cu ritmuri ce-i alunecă prin urechi, îi ajung în suflet și e fericit. Îi este atât de simplu să fie fericit.

Știu că-s egoistă și se prea poate și puțin narcisistă, dar pe cuvântul meu că cel mai frumos este atunci când mă privește ca și cum aș fi magică, fiindcă atunci timpul se oprește în loc și, sincer, nimic nu mai contează, doar felul în care ne rezonează sufletele.

Și pe Dumnezeu tot preoții îl îngroapă

Și pe Dumnezeu tot preoții îl îngroapă

Evit pe cât posibil să discut despre politică, muzică și religie fiindcă aici totul ține de perspectivă și de orgolii. Sunt discuții inutile, care nu ajung nicăieri și în cadrul cărora, de regulă, interlocutorul încearcă să mă convingă că părerea mea este greșită, că ce cred eu sau ce îmi place mie nu e corect.

Însă, uneori, trebuie să mă abat de la regulă. Ei bine, în volumul meu Bere și pantofi cu toc m-am cam legat de Dumnezeu, de îngeri, de moarte. L-am acuzat pe Dumnezeu că ne-a uitat, că din cauza Lui este atât de mult haos în lume pentru ca, ulterior, să revin, să Îl iert și să mă iert fiindcă în final, noi oamenii și superficialitatea noastră suntem singurii vinovați.

Să ne înțelegem. Eu sunt credincioasă, cred în Dumnezeu, însă nu cred în biserică și în preoți. Nu văd preoții ca sfinți și nu consider că am nevoie de intermediar între mine și Dumnezeu. Iau doar ce mi se pare logic din religie și merg la slujbe pentru că îmi plac cântările.

Am făcut corelația cu volumul fiindcă azi am citit o grămadă de articole care mi-au făcut sângele să fiarbă în vene văzând ce face biserica. Astfel mi-am amintit de un scurtuț poem în proză din carte, care sună cam așa:

Moarte

Tu împușcai suflete, doar ca să stai de vorbă cu moartea. O chemai la o bârfă în fiecare dimineață la aceeași oră, însă niciodată nu te mulțumeau răspunsurile ei. Vroiai să știi mai mult. De fapt… vroiai să știi tot.

Te-ai gândit să o prinzi într-o cușcă, să fie numai a ta, să o hrănești cu grăunțe de suflet, să o înveți să cânte, să valsați până vă dor picioarele… să faci dragoste cu ea în fiecare seară.

Însă de câte ori ai avut ocazia să o capturezi, te-a cuprins o milă imensă, gândindu-te că doar ea îl poate ucide pe Dumnezeu…

Vaaai, cât m-am putut înșela. N-are moartea atâta putere în fața bisericii și a preoților care ei, încet, dar sigur îl îngroapă pe Dumnezeu. Îndepărtează credincioșii, fac oamenii să asocieze prea mult biserica cu ideea unei ființe supreme care ne-a creat și care nu controlează, dar supraveghează. Fiindcă preoții sunt mai mult decât oameni. Sunt oameni cu putere de manipulare, care sug banii de pe cei credincioși, cei disperați, cei care nu mai au unde să meargă altundeva. O grămadă de bani pentru nunți, o grămadă de bani pentru botezuri, o grămadă de bani pentru biserici, bisericuțe și catedrale. Iar acum? Acum vin acești ”sfinți” și îl amenință pe președinte fiindcă acesta este ”adeptul toleranței”.

Da, atâta putere și influență cred că au. Păi cum vă permiteți, măi, sfinților să amenințați și să arătați cu degetul?

Bună e vorba pe care mi-o tot zice bunica ”Fă ce zice popa, nu ce face popa”.

Și acum, aștept să îmi lăsați comentarii jignitoare. 😀

 

M-am întâlnit cu profa’ de chimie din liceu

cb550142f442f29605aff0302dcd5a80Astăzi m-am întâlnit cu profesoara mea de chimie din liceu, cu care, trebuie să recunosc, nu m-am înțeles prea bine, mai ales datorită faptului că nu am fost cel mai cuminte elev. Personalitatea mea dificilă a creat multe războaie între noi, pentru ca la final, să aleg să dau bacul din chimie, iar cu ajutorul dânsei m-am pus cu burta pe carte, ba mai mult, am ajuns chiar să iubesc chimia. Însă dacă mi-ar fi spus cineva în clasa a IX-a că se va întâmpla una ca asta, probabil l-aș fi înjurat.

Însă, fugeam de la ore, eram obraznică, nu învățam, mă temeam îngrozitor de dânsa. Îmi spuneam rugăciunile înainte de fiecare oră, să fiu scutită de ascultat și de încasat vreun patru.

Dar au trecut câțiva ani de atunci și, crescând și eu, am realizat de fapt valoarea unui astfel de om. Am realizat că dânsa nu a renunțat la mine, oricât am vrut eu să renunț la ea. Și așa… am luat o notă mare la bac la chimie, iar întâlnirea de azi, mi-a bucurat enorm sufletul, văzând că nu există nicio urmă de ranchiună, doar îmbrățișări, zâmbete și vorbe calde.

”Chiar dacă ai ales jurnalismul, nu îți pare rău că ai terminat mate-info, nu?”, m-a întrebat.

Nu, nu îmi pare rău și nu mi-a părut nicio secundă, fiindcă am învățat să învăț, să gândesc logic, să muncesc, iar acest lucru, mă ajută zi de zi… și eu care credeam că nu mă vor ajuta niciodată la nimic formulele.

I-am povestit și dânsei că, cineva, văzând notițele mele de la facultate, a spus:

”Se vede că ai făcut chimie cu doamna Antal, de aia ai notițele atât de ordonate!”

Mulțumesc doamna profesoară Gabriella Antal pentru răbdarea de care ați dat dovadă cu mine. Datorită dumneavoastră și a altor câțiva omuleți dragi, am reușit să ajung unde sunt azi.

Suntem prea ocupați să ne dorim o relație, ca să avem o relație

E o duminică liniștită de toamnă. Puțin răcoare și un soare cu dinți. Ești la o cafenea din centru, cu prețuri piperate. E sfârșit de săptămână și banii primiți de acasă sunt pe terminate, dar ți-ai mai permis o aroganță. Până termini de pus poza pe Instagram, Facebook, Snapchat, poate chiar Pinterest, deja începe să se răcească și parcă ți-e puțin lehamite de ea, dar nu este problemă. Îți aprinzi o țigară, să alunece mai bine și abia apoi îți amintești de persoana care stă cu tine la masă, dar, preocupată fiind cu aceleași îndeletniciri, așa că nu vă simțiți absența. Te uiți la omul din fața ta și realizezi că nu simți nimic pentru el, dar ai nevoie de el.

Ai nevoie să ai ”in a relationship” pe Facebook, la care lumea să dea like sau să pună o reacție din aia cu inimioară. Ai nevoie să schimbi din când în când în ”it’s complicated”, ca să te întrebe cel puțin 10 prieteni cu care nu ai mai vorbit de cel puțin un an, ”ce s-a întâmplat?”.

Oh… dar să nu uităm de bătăile de cap ale neamurilor, de întrebarea ”Dar tu nu ai de gând să faci nuntă?”, completată apoi de ”Știi că vară-ta e de-o vârstă cu tine și așteaptă un copil”. Ai nevoie de cineva care să răspundă nevoilor pe care le au.

De cineva cu care să te plimbi de mână în parc și eventual să vă faceți un selfie cu o frunză ruginie, că tot a venit toamna. Stai și speri că vei avea parte de o relație ”la bine și la rău”, precum cea a părinților tăi, fără ca măcar să observi persoana de lângă tine. Ți-ai instalat Tinder, sperând că vei găsi acolo dragostea adevărată și parcă te deranjează când te întreabă dacă vrei o ”one night stand”. O partidă, un sex rapid, fără sentimente, fără planuri de viitor.

Ieși la o bere, vorbești prin mesaje, vorbești prin poze, bei, dansezi, te dregi cu o cafea, scuze să te întâlnești, dar să nu fii prezent.

Nu vrei o relație, vrei o mască pentru o relație, fără conținut, timp în care visezi la o relație perfectă. Nu vrei să muncești să meargă acea relație. Nu vrei să depui niciun efort. Probabil că nu știi, câte răspântii au existat în viața părinților tăi până au ajuns într-un punct de armonie. Tu vrei să arzi etapele, vrei forme fără fond. Vrei terasa de la mansardă, pe care să faci plajă cu un mojito în mână, fără să torni cimentul pentru fundație, fără să faci bătături în palme.

Vrei orice ți-ar putea oferi iluzia unei relații, în care ție de fapt nu îți pasă și nu ai nici cea mai mică intenție să miști un deget. Nu te dedici, ci mereu ești pe picior de plecare, ca să poți să fugi cât mai repede când vezi că lucrurile ar vrea să se strice. Nu ai încredere, însă nici nu dai motive ca celălalt să aibă încredere în tine.

Dăm înapoi îndată ce simțim că lucrurile încep să fie reale. Fugim. Ne ascundem. Plecăm. Oricum vin alți oameni care să ne încălzească patul, dar nu și inima.

Și în final, contează persoana care te acoperă noaptea când ți-e frig, care te ceartă că nu te-ai îmbrăcat suficient de gros, care știe cum să reacționeze când plângi, când ai nervi, când îți vine să fugi în munți. Dar probabil pe acea persoană o ignorăm pentru un zâmbet fotogenic și o poză cu multe inimi pe Instagram.

Iubește persoana alături de care nu simți nevoia să știi ce face restul lumii.couple-on-smartphones-in-bed_i0sfob

poză

Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți”

Justin Dumitru are 21 de ani, dar se poate lăuda cu o experiență bogată în ceea ce privește lectura și poezia. Aș avea curajul să spun că, poate, este unul dintre acele suflete bătrâne, prins într-un trup tânăr. Însă asta este doar o speculație. Ce este concret, este că Justin studiază în prezent la Facultatea de Teologie din București și la ASE. Chiar dacă este această discrepanță imensă între cele două domenii, el consideră că au fost alegeri inspirate. A început să cocheteze cu scrisul pe la paisprezece ani, pentru ca să ia cuvintele în serios cu adevărat, trei ani mai târziu.

12496317_988636757870709_2501252851334622620_o

A publicat două volume: ”Black Aphrodisiac” (ed. Tracus Arte) și ”dinții care scrâșnesc refuzul” (ed. Charmides).

  Continue reading “Justin Dumitru – ”lucru sigur e iubirea pentru ceilalți””

Știi feeling-ul că urmează să se întâmple ceva extraordinar?

largeStăteau la o cafea, ca pe vremuri, când nu era totul atât de complicat. Când zâmbetele erau la fiecare înghițitură și plata facturilor părea o idee mult prea îndepărtată pentru a le da bătăi de cap. Însă discuțiile se conturau de multe ori, în discuții de suflet, cu care te hrănești, așa, fără filozofii concrete cum sunt ele. Ea își aprinde o țigară. Ceva Dunhill subțire, perfect de elegante pentru mâinile ei mici.

-Spune-mi, ai și tu vreodată sentimentul ăla care te ține legată de un om? Că ai impresia că poți învăța ceva de la el sau că împreună ați putea trăi ceva frumos, că ați putea avea o prietenie foarte faină?

-Da, a răspuns cealaltă.

Și pentru câteva clipe s-a lăsat liniștea, încercând să pună amândouă în ordine gândurile pe care, parcă această întrebare le-ar fi dezordonat.

-Cu toți oamenii în general, a continuat ea. Asta-i problema mea. Și de aia profită ceilalți. Am observat că am o problemă cu triatul și că iert prea mult. Dar continuă. Ce vrei să spui?

Țigara era pe jumătate fumată. Cu gesturi iuți, perfect în concordanță cu personalitatea ei. Fata cu Dunhill-ul și-a continuat ideea:

-Asta încerc să remediez la mine… Vorbesc despre el, știi tu care. Același. Aș vrea să șterg senzația asta care mă tot leagă de el. E sentimentul ăla… hai să-i zicem, un al șaselea simț, care îmi tot spune că ne așteaptă ceva extraordinar. Sau cel puțin ceva. Nu îl mai iubesc. Am avut timp să las asta în urmă. Dar căcatul ăla de sentiment e prea puternic și mă scoate din minți că nu îl pot depăși.

Ea a privit-o gânditoare și cu un zâmbet șiret, zâmbet care spune totul despre ele. Spune că se cunosc, că a trecut atâta timp și nimic din ce gândește sau simte cealaltă nu le mai surprinde.

-Eu îți zic părerea mea, de care oricum nu vei asculta. Am ajuns la concluzia că oamenii nu se schimbă. Sunt așa cum sunt în esență. Estență pe care ajungem să o cunoaștem în cele din urmă. Și eu am uneori feeling-ul ăla de care zici. Că ar putea fi ceva grozav. Însă degeaba… chiar dacă sufletele se potrivesc, nu înseamnă că personalitățile se potrivesc, explică ea, știind că a fost ascultată doar pe jumătate, în timp ce privirea prietenei sale a zburat undeva pe cealaltă parte a trotuarului, în încercarea de a vedea ceva prin miopia ei.

-Dar ai crede că atunci când sufletele se potrivesc, parcă poți remedia personalitatea… dar această concepție e total greșită.

-Nu o să te iubească niciodată așa cum ar trebui sau cum ai merita. E vorba de un cerc. Pune-l la test. Primește-l înapoi. Vei vedea că vei ajunge peste câteva luni, tot aici, cu mine la o cafea, cu țigara aia nenorocită între degete și te vei întreba cu ce ai greșit tu, când de fapt, el e cel care nu are suficientă emancipare emoțională. Trebuie să învățăm amândouă să triem oamenii, frate. Adică, de ce să duci în spate o relație, indiferent de care, în care totul e tensionat? Îți faci nervi, te consumi aiurea. Când există relații de sine stătătoare, pe care nu trebuie să le împingi de la spate, care își urmează fluxul continuu, așa cum face a noastră?

Era cam revoltată. Se aprinsese, cum obișnuia să o facă, dar s-a relaxat repede. Oamenii nu merită mereu atâta agitație.

-Dar sunt foarte rare. Ai mai întâlnit în ultimii 5 ani o asemenea relație cu cineva nou? Că putem vorbi două luni încontinuu, cinci deloc, iar în cea de-a opta lună vorbim ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Revenim la cursul normal.

-Doar una. Restul sunt cele dinainte, din firava adolescență, care se păstrează, fiindcă nu știm unde am fi unii fără ceilalți.

-Din firava pruncie!

Iar râsete s-au așternut peste cafelele lor în acea dimineață însorită de septembrie.

 

Sursă foto

Am învățat și eu cum e să stai la bloc

Am învățat și eu cum e să stai la bloc

Până la 19 ani, am stat acasă, la Huedin, unde bunicii mei au avut îndârjirea să facă o casă pentru tot neamul lor ce avea să vină mai târziu. La casă e bine, e liniște, te plimbi prin grădină, citești sub nuc, eh… micile plăceri ale vieții. Mai urlă din când în când cei trei copii mici din curtea din spate, dar dacă închizi geamul, se rezolvă problema.

Apoi am ajuns la facultate, la Cluj și am stat în cămin, unde, distracția era distracție și sesiunea sesiune. Oricum eu am chefuit destul de mult, așa că nu stăteam suficient de mult în cameră încât să ajuns să mă deranjeze vecinii de palier.

Toate bune și frumoase, până în iulie, când m-am mutat la o prietenă, la bloc. Vecini drăguți, liniște, cât timp ea a fost acasă. Când distinsa domnișoară a plecat în concediu, parcă s-a dezlănțuit iadul la noi în bloc. După câteva nopți de insomnii, am simțit că mă ia și pe mine în sfârșit somnul și m-am pus să dorm undeva pe la ora 21. După vreo două ore, somnul era dulce, lin… ce trebe`. Și chiar când simțeam că începe un vis frumos să mă mângâie pe păr, a început.

Vecinii care stau deasupra, și-au chemat câțiva prieteni, să chefuiască. Probabil în cele două ore, au jucat Kings sau Bolț sau ceva. A fost nevoie de concentrare. Bun… și cu muzica la maxim, cei câțiva amici, cântau și ei din tot sufletul, oscilând între Martin Garixx și Florin Salam, pentru ca apoi, să continue pe balcon, la țigară, cu Dragostea din tei.

Desigur, că ritmurile duioase m-au trezit și în timp ce mă gândeam eu dacă să merg să le zic vreo două sau să îi întreb dacă pot chefui cu ei, alți vecini (nu mi-am dat seama din care parte) au început să se certe. El și ea, urlau unul la celălalt de mama focului deoarece copilul nu dormea la ora aceea! Eh, m-am gândit… or fi și ei obosiți, tot omul are probleme. În căsnicie te mai cerți.

Și stând eu așa, cu urechile ciulite și pregătită să iau popcornul să pot să savurez această telenovelă, aud un sunet ciudat din apartamentul de lângă. Inițial, m-am gândit că ori omoară țânțari, ori bat cuie, la unșpe noaptea. Da de unde… se făcea sex. Dar se făcea în așa hal, încât se lovea patul de perete, care, aparent, este lipit de peretele comun dintre cele două apartamente.

Nu m-am supărat că nu am mai putut să dorm. Cine sunt eu să nu las oamenii să se bucure de plăcerile vieții? Nu m-am supărat nici serile care au urmat, ceea ce mi s-a părut curios a fost însă că, după ce prietena mea s-a întors din concediu, în bloc s-a lăsat liniștea. Am ajuns la concluzia că vecinii se tem de ea. Nu știu ce le-a făcut, dar acum mie mi-e tare teamă să nu cumva să o supăr.

Sursă poză