Unde dracu` te-am lăsat?

(Despre dragoste și alte droguri II)

Dacă aș ști unde dracu` te-am lăsat, te-aș lua de-acolo. Te-am căutat prin vise și în încăperea în care ți-am zis prima dată că te iubesc. Te-am căutat în apusuri de soare și în cântul tramvaielor, dar și în buzele altor fete pe care le-ai sărutat. Te-am căutat chiar și printre întrebările Micului Prinț. M-am gândit că poate tu ai fost cel mai iubit dintre pământeni, așa că l-am răsfoit pe Preda.

poza

Continue reading “Unde dracu` te-am lăsat?”

Advertisements

Suntem prea triști

8eb50945ad498dcf35157a599ae8961cNu sunt o persoană fericită, dar am norocul că sunt o persoană optimistă. Am încontinuu speranța că în final totul va fi bine. Nu cred că grijile, problemele, inimile frânte și nopțile plânse vor dispărea, însă cred că nu vor mai fi atât de importante. Poate trebuie răbdare să ni se deschidă ochii.

Văd copii care suferă, care plâng după iubiri neîmpărtășite, pe care îi bat părinții acasă, care la vârste fragede își roagă moartea și consideră că nu sunt buni de nimic.

Am prieteni care își duc zilele cărând saci grei de amintiri în spate, care îi apasă și din cauza cărora mai mult stau pe loc decât înaintează. Cunosc oameni care ar da orice să își repare greșelile din trecut.

Văd fețe pline de zâmbete, a căror suflete poate nici nu mai sunt.

Ne creăm valori false, principii false, pretenții false. Ne imaginăm viața, iubirea, copilăria, adolescența, nunta, primul copil într-un anumit fel, iar apoi, când vedem că piesele nu se așază așa cum vrem noi, ne întristăm. Și trăim așa, într-o continuă stare de apăsare, care ne macină sufletele și ne trezește insomniile.

Puțină rezervă de fericire, pentru când avem nevoie

Am rletterecitit zilele astea o grămadă de mailuri/ mesaje/ scrisori pe care le-am primit de la foștii iubiți. Iar azi… am rămas puțin pe gânduri. Fiindcă am aceste ”suveniruri” care îmi amintesc de zilele frumoase și îmi lasă un zâmbet puțin tâmp și puțin trist pe față. Iar acest lucru îmi arată că… oricât timp ar trece, nu voi putea fi niciodată indiferentă pentru simplul fapt că aceste persoane, pe rând, de-a lungul timpului, mi-au ocupat o parte imensă din suflet. Iar acum amintiri pline de zâmbet sălășluiesc, prăfuite, în sertărele.
Tot timpul voi avea o mică slabiciune pentru acești oameni. Dar nu o slăbiciune care ar putea să devină pasiune. Nu… doar un fel de datorie care mă obligă să nu-i uit, fiindcă odată, mi-au aparținut și le-am aparținut. Și ”datoria” asta mă face să zâmbesc și să fiu melancolică pentru câteva secunde, când îmi amintesc ceva drăguț. Și tot această ”datorie” mă face să răspund unui mesaj sau unui telefon venind din partea unuia dintre ei, chiar dacă au trecut ani…
E surprinzător, dar mereu îmi amintesc lucrurile frumoase… niciodată certurile, luptele pentru orgoliu, minciunile, trădările. Nu, doar zâmbete, emoțiile, fericirea. Cred că acesta este modul în care acționează cu adevărat timpul. Ne ține puțină rezervă de fericire, pentru atunci când avem mai mare nevoie. 🙂

Sursă poză

Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește?

aEGeXYN_460sCe ne putem face când ultima speranță că în această lume poate exista o fărâmă de iubire și compasiune, încet începe să se stingă? Ce putem face când știm că mai sunt doar câteva ore și tot în ceea ce credem va dispărea și vor rămâne doar fărâme din ceea ce a fost… poate nici măcar atât. Și din noi ce va rămâne? Un trup fără suflet? Un trup care nu mai are motiv să se trezească dimineața cu zâmbetul pe buze, ci… doar să se trezească? Să învețe, să muncească, să trăiască și să moară fără să simtă iubirea nestatornică, halucinantă, atât de necesară precum aerul și precum apa?

Cum să trăiești la fel când nu mai simți fiorul acela pe șira spinării la gândul că cineva îți oferă constant fericire? Că uneori îți pompează atât de multă încât o dai celor din jur, că tu ești plin? Ce ai face? Ai citi? Ai ieși în cluburi printre tot felul de oameni dubioși și disperați? Ai putea cu ușurință să simți alte buze că le ating pe ale tale?

Cât ar dura să te aduni măcar puțin? Să fii măcar o grimasă din ce obișnuiai să fii? O zi? Un an? Sau vei aștepta o altă viață să încerci o nouă iubire, de teamă, că sufletul ți-e prea obosit?

Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește? Ce găsim printre ruine?

De cine ne despărțim când ieșim dintr-o relație?

Am tot stat și m-am gândit și am ajuns la o concluzie: în momentul în care ieși dintr-o relație, nu te desparți doar de el, ci te desparți de o întreagă lume.

break-up

Te desparți de patul lui în care dormeai atât de bine și de bucătăria lui unde totul îți era la îndemână. Te desparți de rezerva lui de ciocolată care era acolo pentru vremuri grele.

Apoi, te desparți de locurile voastre preferate, fiindcă sunt prea multe amintiri. Saluți respectuos cafeneaua pe care o frecventai încă dinainte să apară el, fiindcă… ai băut prea multe cafele cu el acolo și acum e prea goală.

Parcă nici patul de acasă nu îți mai este atât de drag ca înainte, că încă poartă aroma filmelor văzute împreună.

Te desparți de mama lui, care, din anumite puncte de vedere era mai mișto decât mama ta, fiindcă de multe ori îți ținea partea și puteai sta de vorbă cu ea la o țigară.

Te desparți de prietenii lui, de ieșiri în cluburi sau la iarbă verde… Nici cu prietenii tăi nu e totul roz, că s-au atașat de el și mai apare uneori în poveștile lor.

Parcă nici cartea ta preferată nu îți mai face cu ochiul. Da, aia pe care ai citit-o de zeci de ori și pe care o știi aproape pe de rost… fiindcă ți-a trebuit ție neapărat să o împarți cu el, să-i povestești și să-i citești pasajele care îți plac cel mai mult.

Dar locul unde mergi tu să îți limpezești mintea și să îți liniștești sufletul? Până și acolo acum vei auzi ecourile râsetelor lui.

Așadar, cu ce rămânem intact în momentul în care ieșim dintr-o relație? Câte lucruri sunt care le-am păstrat pentru noi? Și cât din noi mai avem? De cine ne despărțim și cine rămâne cu noi? Când se termina o relație nu pierdem doar un om. Poate pierdem zece oameni și o grămadă de chestii pe care le adoram înainte.

sursă poză

L-am uitat pe Coelho

burning paper 02Acum câțiva ani am fost îndrăgostită de un tip cu câțiva ani mai mare decât mine. Zic și eu ”îndrăgostită” … mai mult a fost, cred eu acum, pasiune, atracția spre interzis, săruturile pe ascuns, romantismul și maturitatea pe care nu le găseam în băieții de-o vârstă cu mine. Și am fost atât de ”îndrăgostită” de el, încât toată esența sufletelor noastre am așezat-o pe foaie. Poate de aceea s-a terminat și atât de repede.

Cred că așa mi-am ars iubirile, transpunându-le în cuvinte.  Am fost prea ocupată să creez, ca să fiu prezentă.

În orice caz, el m-a rugat să-i promit că îmi voi completa colecția cărților lui Coelho și le voi citi și reciti, în speranța că, undeva, cândva, împreună vom scrie cărți mai tari decât a acestuia.

Astăzi, după atâta timp, mi-am dat seama că nu am cumpărat toate cărțile, iar pe Coelho l-am uitat…

De fapt… dacă mă gândesc mai bine, nu mi-am ars iubirile. Le-am pus doar la păstrat, cu puțină naftalină să nu le atace moliile. În schimb, am crescut și au încetat să-mi fie bune… mi-au rămas mici.