Strada unde dragostea ne-a fost privită

Strada unde dragostea ne-a fost privită

Am luat la pas jumătate orașul, încercând să aleg cu grijă drumul, ca nu cumva să mă împiedic de vreo amintire cu tine. Și nu mi-ai trecut prin gând nici măcar o secundă, deși, de cele mai multe ori, ești prezent mereu. Mă cerți, ori mă alinți, ori mă iubești, ori nu mă mai iubești.

Dar, după cum ziceam, am fost goală de tine până am ajuns pe strada aceea. Știi tu care, cea cu băncuțele, unde am avut primul sărut „pe bune” și unde ne ascundeam în spatele crengilor încărcate de fructe, să scăpăm de ochii lumii. Pe strada unde dragostea noastră a fost privită de la geam, de doi ochi curioși, în timp ce tu îmi mângâiai coapsele pe sub rochia de dantelă și îmi promiteai că nu vei mai iubi pe nimeni așa cum mă iubești pe mine. Ce texte furate din filmele romantice și cărți la care suspinam când eram în liceu. Ce promisiuni pe care le-am mai auzit de atâtea ori și, din nu știu ce prostie, auzindu-le șoptite de tine, le-am crezut. Mărturisesc oarecum cu rușine că și acum, când le aud ecoul, încă le cred. Dar tot nu știu din ce prostie. Că tu nu mi le mai spui. Poate, pe ea cea de atunci, încă o mai iubești, dar pe mine cu siguranță nu. Nu mai știi de unde să începi să te joci cu degetul pe linia gândurilor mele. Sunt altele.

Geamul de unde iubirea ne-a fost privită era deschis, să intre primăvara. Poate ochii așteaptă și acum alți îndrăgostiți, ca noi. Așteaptă ca el să o sărute pe pleoape și să spună: uite ce apus se așterne pentru tine. Iar ea să lase săruturile și mângăierile, să sară de pe bancă, să își facă loc printre crengi și să-l fotografieze, bucurându-se ca un copil, bucurându-se ca și cum ar fi primul apus pe care îl vede cu adevărat. Fiindcă el i l-a dăruit când i-a sărutat ochii și l-au împărțit. S-au înfruptat din acel apus atunci, acolo, în loc să se înfrupte unul din buzele celuilalt, neștiind că, poate, nu vor mai avea ocazia să facă asta niciodată.

Am ieșit de pe strada unde dragostea ne-a fost privită și aș fi vrut să te las acolo. Dar ai ținut morțiș să mă însotești. Iar acum îți scriu dintr-un pahar cu vin, sperând să te înec încă o dată.

Advertisements

Fără tine și cu apusurile ciobite

Ma surprind cautandu-te in fiecare noapte. Am incetat sa am cosmaruri. Insa am momente in care intind mana sa iti simt toracele cum se ridica si coboara in ritmul respiratiei tale. Dar nu esti langa maine si atunci, asta ma infioara. Prefer cosmarurile.  Doar sa fii langa mine cand ma trezesc plansa si cu respiratia taiata. Sacadata. Nu mi-ar mai fi teama. 

Stii? 

Stiu.

Dar nu esti.

Si credeam ca nu imi pasa. Dar am incetat sa vad apusurile, iar asta ma ingrijoreaza. Si cand le vad, parca-s cumva ciobite. Crapate. Ca si cum in orice clipa s-ar sparge si ar trebui sa le arunc la gunoi. Si-atunci cine as mai fi eu fara tine, fara apusuri? As fi tot eu, dar calculata, mereu gandita, mereu in cautarea unei solutii. Voi fi eu cea care invata, lucreaza, bea multa apa si mananca multe legume, care vorbeste corect si nu are niciodata parul ciufulit. Iar eu cea care fura struguri? Sau care tine de sase pana bagi in buzunar caciula neagra care imi place atat de mult? Sau care rade pana nu mai are aer si umbla imbracata ca o boschetara fiindca asa se simte bine? Sau care asteapta sa ii bati o buburuza de masa? Pe ea ai luat-o cu tine. Sper ca ii e bine si ai grija de ea. 

Dar pentru orice eventualitate… 

Ma duc sa imi lipesc apusurile ciobite.

 Sa mai recunosti ceva in ochii mei in cazul in care te vei intoarce.