Fără tine și cu apusurile ciobite

Ma surprind cautandu-te in fiecare noapte. Am incetat sa am cosmaruri. Insa am momente in care intind mana sa iti simt toracele cum se ridica si coboara in ritmul respiratiei tale. Dar nu esti langa maine si atunci, asta ma infioara. Prefer cosmarurile.  Doar sa fii langa mine cand ma trezesc plansa si cu respiratia taiata. Sacadata. Nu mi-ar mai fi teama. 

Stii? 

Stiu.

Dar nu esti.

Si credeam ca nu imi pasa. Dar am incetat sa vad apusurile, iar asta ma ingrijoreaza. Si cand le vad, parca-s cumva ciobite. Crapate. Ca si cum in orice clipa s-ar sparge si ar trebui sa le arunc la gunoi. Si-atunci cine as mai fi eu fara tine, fara apusuri? As fi tot eu, dar calculata, mereu gandita, mereu in cautarea unei solutii. Voi fi eu cea care invata, lucreaza, bea multa apa si mananca multe legume, care vorbeste corect si nu are niciodata parul ciufulit. Iar eu cea care fura struguri? Sau care tine de sase pana bagi in buzunar caciula neagra care imi place atat de mult? Sau care rade pana nu mai are aer si umbla imbracata ca o boschetara fiindca asa se simte bine? Sau care asteapta sa ii bati o buburuza de masa? Pe ea ai luat-o cu tine. Sper ca ii e bine si ai grija de ea. 

Dar pentru orice eventualitate… 

Ma duc sa imi lipesc apusurile ciobite.

 Sa mai recunosti ceva in ochii mei in cazul in care te vei intoarce. 

Mi-e vară de tine

Mi-e vară de tine

E o zi de vineri cu iz de toamnă. Nu prea e timp de stat la taclale, când vezi că soarele se grăbește din ce în ce mai tare să se ascundă după munți. Sau după orizont, depinde de caz. Nu toți au norocul să aibă munți de a căror frumusețe să se mire când se simt melancolici.

Însă, odată cu primele frunze îngălbenite, oamenii încep să-și îmbrace nu doar trupul, ci și sufletul. Și urmează alte luni grele, cu prea puține zâmbete și prea multe răutăți. Nu-i așa că e frumos vara? Cu fețe rumenite de soare, dinți albi și suflete dezbrăcate, care aleargă fără teniși pe asfaltul încins?

Deja mi-e dor de tine, vară. Sau mi-e vară de tine. Așa, cum ești tu, ciufulită, veselă, cu iubiri pasionale, nisip între degete și drumeții prin iarbă până la genunchi. Cu apusuri caramelizate și hohote de râs printre stele. Să nu uităm de răsăriturile cu cafea, fără aburi în glas și cu o oboseală fericită.

Nu aș vrea să fii iar al meu

(Despre dragoste și alte droguri IV)

Aș  vrea să nu îmi mai fie niciodată dor de tine. Aș vrea să uit că te-am iubit atât de mult. Să te scot cumva din inima mea și să nu mă mai doară atât. Nu aș vrea să fii iar al meu. Nu aș mai putea. Nu mai am energia sufletească să suport schimbările tale de personalitate. Să jucăm încontinuu alba-neagra. Uite iubirea, nu-i iubirea. Aș ceda psihic.

97b055a838a09d01c2721e03e76d2d67

Însă nu mi-e rușine să recunosc, nu mă consider nici slabă, ci mai degrabă mă consider o persoană consecventă. Nu sar de la o iubire la alta, așa cum ai făcut tu. Așa că, recunosc că ai lăsat așa gol în sufletul meu, încât am momente când mă doare atât de rău, că abia respir. Mi-e dor să te privesc cum dormi și cum scrâșnești din dinți în somn. Mi-e dor să râd cu tine și să vorbim despre visele noastre. Dar cel mai dor mi-e de mirosul pielii tale.

Voiam să se termine această pledoarie pentru dor aici, dar pe măsură ce scriam, mi-am amintit cum, anul trecut pe vremea asta, într-o noapte cu cer senin, stăteam și priveam cerul, ne uitam după stele căzătoare și ne era bine. Cred că după acel „bine” sunt în sevraj. La genul acela de ”bine” mă gândesc când fiori de dor mi se strecoară sub piele.

Continue reading “Nu aș vrea să fii iar al meu”

Ieri am vorbit despre tine

Nu aDSC_0226m nici cea mai mică idee dacă tu încă mă citești… pari destul de ocupat. Adică… de când te știu ai fost. Însă era o vreme când credeai în mine, că voi ajunge departe cu scrisul.

Au trecut deja 4 ani de când ne cunoaștem. Îți dai seama cum zboară timpul? Și au trecut 4 luni de la ultima noastră conversație. Însă nu mi-ai lipsit. M-am învățat cu golul pe care mi l-ai lăsat și știu cum să trăiesc fericită cu el.

Însă ieri am povestit cuiva despre cum m-am îndrăgostit de tine, cum am devenit a ta fără ca măcar să realizez, cum îmi tăiai respirația și cum speram la multe zâmbete cu tine. Fiindcă vorbeam de iubirea perfectă. Și mulți ani am crezut că tu ai fost iubirea perfectă, însă m-am înșelat și mi-a luat mult timp să-mi dau seama că de fapt alta a fost. Ai fost și tu o iubire… care mă vedea frumoasă pentru cum mă legam la șireturi. Una importantă, care mi-a deschis ochii în multe privințe, m-a lăsat să dau cu capul, să învăț, să cresc. Tu ai fost iubirea care m-a propulsat spre maturitatea sufletească și mentală. Ai deschis fereastra haosului meu și ai început să faci ordine.
Îți mulțumesc pentru asta.

Însă, cu toate că nu ai fost iubirea perfectă, aseară, conturând prin cuvinte primul nostru sărut, mi-a fost dor de tine. Și fiindcă am încetat să-ncerc să-ți scriu, îți las scrisoarea aici. Poate o vei citi… poate îmi vei spune că și eu îți lipsesc din când în când.