Nu aș vrea să fii iar al meu

(Despre dragoste și alte droguri IV)

Aș  vrea să nu îmi mai fie niciodată dor de tine. Aș vrea să uit că te-am iubit atât de mult. Să te scot cumva din inima mea și să nu mă mai doară atât. Nu aș vrea să fii iar al meu. Nu aș mai putea. Nu mai am energia sufletească să suport schimbările tale de personalitate. Să jucăm încontinuu alba-neagra. Uite iubirea, nu-i iubirea. Aș ceda psihic.

97b055a838a09d01c2721e03e76d2d67

Însă nu mi-e rușine să recunosc, nu mă consider nici slabă, ci mai degrabă mă consider o persoană consecventă. Nu sar de la o iubire la alta, așa cum ai făcut tu. Așa că, recunosc că ai lăsat așa gol în sufletul meu, încât am momente când mă doare atât de rău, că abia respir. Mi-e dor să te privesc cum dormi și cum scrâșnești din dinți în somn. Mi-e dor să râd cu tine și să vorbim despre visele noastre. Dar cel mai dor mi-e de mirosul pielii tale.

Voiam să se termine această pledoarie pentru dor aici, dar pe măsură ce scriam, mi-am amintit cum, anul trecut pe vremea asta, într-o noapte cu cer senin, stăteam și priveam cerul, ne uitam după stele căzătoare și ne era bine. Cred că după acel „bine” sunt în sevraj. La genul acela de ”bine” mă gândesc când fiori de dor mi se strecoară sub piele.

Continue reading “Nu aș vrea să fii iar al meu”

Suntem prea triști

8eb50945ad498dcf35157a599ae8961cNu sunt o persoană fericită, dar am norocul că sunt o persoană optimistă. Am încontinuu speranța că în final totul va fi bine. Nu cred că grijile, problemele, inimile frânte și nopțile plânse vor dispărea, însă cred că nu vor mai fi atât de importante. Poate trebuie răbdare să ni se deschidă ochii.

Văd copii care suferă, care plâng după iubiri neîmpărtășite, pe care îi bat părinții acasă, care la vârste fragede își roagă moartea și consideră că nu sunt buni de nimic.

Am prieteni care își duc zilele cărând saci grei de amintiri în spate, care îi apasă și din cauza cărora mai mult stau pe loc decât înaintează. Cunosc oameni care ar da orice să își repare greșelile din trecut.

Văd fețe pline de zâmbete, a căror suflete poate nici nu mai sunt.

Ne creăm valori false, principii false, pretenții false. Ne imaginăm viața, iubirea, copilăria, adolescența, nunta, primul copil într-un anumit fel, iar apoi, când vedem că piesele nu se așază așa cum vrem noi, ne întristăm. Și trăim așa, într-o continuă stare de apăsare, care ne macină sufletele și ne trezește insomniile.

Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește?

aEGeXYN_460sCe ne putem face când ultima speranță că în această lume poate exista o fărâmă de iubire și compasiune, încet începe să se stingă? Ce putem face când știm că mai sunt doar câteva ore și tot în ceea ce credem va dispărea și vor rămâne doar fărâme din ceea ce a fost… poate nici măcar atât. Și din noi ce va rămâne? Un trup fără suflet? Un trup care nu mai are motiv să se trezească dimineața cu zâmbetul pe buze, ci… doar să se trezească? Să învețe, să muncească, să trăiască și să moară fără să simtă iubirea nestatornică, halucinantă, atât de necesară precum aerul și precum apa?

Cum să trăiești la fel când nu mai simți fiorul acela pe șira spinării la gândul că cineva îți oferă constant fericire? Că uneori îți pompează atât de multă încât o dai celor din jur, că tu ești plin? Ce ai face? Ai citi? Ai ieși în cluburi printre tot felul de oameni dubioși și disperați? Ai putea cu ușurință să simți alte buze că le ating pe ale tale?

Cât ar dura să te aduni măcar puțin? Să fii măcar o grimasă din ce obișnuiai să fii? O zi? Un an? Sau vei aștepta o altă viață să încerci o nouă iubire, de teamă, că sufletul ți-e prea obosit?

Ce rămâne după o dragoste mare când totul se prăbușește? Ce găsim printre ruine?

Cuvintele unde rămân?

247633_318348311597754_87596880_nPână la urmă cred că nu e vina nimănui că noi suferim. Noi suntem singurii vinovaţi că nu ne respectăm destul, ne umilim, cerșim dragoste și aprobare, apoi ne complacem intr-o stare de melancolie idioată in care ne amintim doar vremurile când era bine. Dar certurile? Cuvintele urâte aruncate la nervi, promisiunile incălcate? Alea unde rămân când ne este dor să simţim acea persoană lângă noi? Se vor intoarce inevitabil și alea…